Unul dintre testele unei societăţi liberale constă
în măsura în care statul se implică în problemele de ''dormitor'' ale
cetăţenilor – însă în ziua de azi, 3 milioane dintre locuitorii planetei nu au
fost concepuţi în dormitoare, scrie revista britanică The Economist. Ei sunt rezultatul fertilizării in vitro /IVF/, în
laboratoare, sub supravegherea unor echipe de doctori, asistente şi tehnicieni.
IVF a avut, iniţial, scopul de a permite cuplurilor heterosexuale să depăşească problemele ridicate de trompele uterine sau de spermă, necorespunzătoare pentru conceperea unui făt. Însă cererea a crescut atât în rândul celor cu probleme medicale, cât şi în rândul persoanelor necăsătorite sau homosexuale. Acestea au nevoie de cineva care să le ofere sperma, ovulele şi uneori uterul, dar şi de serviciile clinicii care se ocupă de aspectele medicale.
În contextul în care crearea oricărui lucru, care este privită ca dată de Dumnezeu – sau cel puţin naturală – atinge aspecte morale delicate, guvernele tind să dorească reglementarea acestor lucruri. Iar pentru că atitudinea faţă de familie variază de la ţară la ţară, şi reglementările privitoare la crearea de bebeluşi variază. Prin urmare, cumpărătorii de copii cu discernământ adună elemente din întreaga lume – spermă din Danemarca, ovul din Rusia, o mamă-surogat din California – pentru a se asigura de faptul că biologia nu le va hotărî destinul. Unele persoane schimbă ţara chiar în mijlocul tratamentului, începând, spre exemplu, în Marea Britanie şi călătorind apoi în Rusia, Spania sau SUA în timpul etapelor importante ale procedurilor.
Þările cunoscute ca fiind permisive ajung în scurtă vreme să trateze mulţi pacienţi străini. Femei din întreaga Europă călătoresc în Danemarca pentru inseminare artificială, întrucât este bine reglementată, de o calitate verificată iar anonimatul este garantat – sunt mai numeroase femeile suedeze care apelează la clinicile daneze decât cele care apelează la cele suedeze. Femeile călătoresc din Spania pentru donarea de ovule, în condiţiile în care femeile spaniole pot fi plătite pentru oferirea ovulelor. Ele călătoresc spre California din întreaga lume, pentru a semna acorduri pentru mame-surogat, aici fiind considerată drept “adevărata mamă” cea care solicită o mamă-surogat, mai curând decât cea care poartă copilul.
Folosirea donatorilor de spermă a fost una dintre emblemele feminismului din anii 1960, însă această practică a pierdut din popularitate în era noastră – a SIDA şi a plătirii pensiei alimentare. În prezent, cei care au nevoie de spermă o îngheaţă, astfel încât donatorul să poată fi testat pentru HIV şase luni mai târziu (virusul nu apare în unele teste decât la o perioadă de timp după ce a fost contractat), iar toată procedura este anonimă, pentru ca donatorul să nu poată ridica ulterior pretenţii de ordin parental şi pentru ca el să nu poată fi încărcat cu responsabilităţi parentale.
Cryos, o bancă daneză de spermă, este probabil cea mai mare asemenea instituţie din lume. Ea face vânzări către clinici din aproape 50 de ţări, are peste 200 de donatori în registre în orice moment şi distribuie peste 10.000 de unităţi de spermă în fiecare an, având ca rezultat 1.000 de sarcini. Nu poate exporta în ţări în care donarea anonimă de spermă este ilegală, cum ar fi Suedia, Norvegia, Olanda, Marea Britanie, Elveţia şi Australia, sau în Italia, unde folosirea spermei donate este ilegală. Unele clinici din aceste ţări tratează în momentul de faţă pacienţi şi îi trimit apoi pentru inseminare în Danemarca.
Principalul competitor al Cyros este banca californiană de spermă California Cryobank. Ea plăteşte donatorilor 75 de dolari per specimen. Clienţii plătesc 240-400 de dolari per specimen, depinzând de sperma aleasă. Informaţiile de bază despre donator – înălţime, greutate, culoare, ocupaţie – sunt gratuite, însă pentru informaţii suplimentare trebuie plătită o taxă. De asemenea, femeia care doreşte inseminarea poate angaja un consultant, ce o ajută să aleagă un donator, acest constultant fiind plătit cu 80 de dolari pentru 30 de minute. Pentru un cost şi mai mare, de ordinul miilor de dolari, ea poate păstra o cantitate suplimentară de spermă, în cazul în care doreşte să mai facă copii folosind sperma aceluiaşi bărbat.
Donarea de ovule este mai complicată decât donarea de spermă, presupunând luarea unor medicamente pentru super-ovulaţie şi suportarea unei mici operaţii pentru recoltarea ovulelor. Prin urmare, în ţările în care plătirea donatorilor este ilegală, ovulele disponibile sunt rare, iar acolo unde nu este ilegală, ele sunt costisitoare.
În Marea Britanie, donatoarelor de ovule le pot fi achitate doar cheltuielile călătoriei, prin urmare în cele mai multe cazuri ovulele sunt donate de prietene, rude, sau, mai recent, de femei sterile, cărora le este permis să ofere la schimb jumătate dintre ovulele recoltate în timpul propriului tratament pentru infertilitate, în vreme ce o femeie bogată, infertilă la rândul ei, va plăti tratamentul amândurora.
Această practică aproape că a luat sfârşit – o urmare neintenţionată a unei schimbări în legislaţie din luna mai, care oferea copiilor născuţi prin folosirea spermei sau ovulelor donate dreptul de a afla identitatea donatorului în momentul în care împlinesc 18 ani.
Femeile britanice îşi îndreaptă, prin urmare, atenţia spre străinătate, spre ţările în care donatoarele de ovule pot fi plătite. Ele pot chiar călători în Spania, unde există o atitudine înţelegătoare faţă de femeile infertile şi posibilitatea de plătire a donatoarelor.
Clinicile spaniole au încheiat parteneriate cu clinici din întreaga Europă, care tratează la nivel local femeile sterile şi le trimit apoi în Spania pentru transferul de embrion. O mare clinică londoneză a declarat că trimite la Madrid o pacientă la fiecare săptămână.
Din punct de vedere strict legal, cumpărarea de ovule donate este ilegală şi în SUA, ea fiind considerată ca fiind achiziţionarea unei părţi a corpului. Însă este legală oferirea unor compensaţii pentru donator, iar aceasta poate fi deosebit de semnificativă.
Plătirea unor americance frumoase şi inteligente pentru ovulele lor nu pare un lucru prea înţelept, în condiţiile în care asemenea femei norocoase pot face bani prin alte modalităţi. Astfel, unele clinici americane au început să aleagă drept sursă pentru ovule ţările mai sărace. Spre exemplu, compania GlobalART recoltează ovule care provin de la femei din Europa de Est şi le oferă clinicilor din America şi din Israel. Sperma care este utilizată este îngheţată în SUA şi transportată apoi în România, unde are loc fertilizarea ovulelor. Embrionii care rezultă în urma acestor proceduri sunt îngheţaţi şi trimişi înapoi în SUA, pentru fi implantaţi în uterul mamei-gazdă. Compania a stabilit preţul de 13.650 de dolari pentru toate ovulele provenite dintr-un singur ciclu de super-ovulaţie.
De asemenea, este posibilă şi cumpărarea directă. La o simplă căutare pe Internet a cuvintelor “donatoare de ovule rusoaică”, vor apărea multe oferte.
Însă IVF a făcut lucrurile mult mai simple. O femeie care are ovare funcţionale însă al cărei uter este afectat, poate crea embrioni în vitro care sunt, genetic vorbind, ai săi. Dacă ea nu poate produce ovule, le poate folosi mai curând pe cele de la donatoare decât pe cele ale mamei-surogat, astfel încât mama-surogat să poarte un copil care să nu aibă nici o legătură genetică cu ea – fiind, prin urmare, mai puţin probabil să dorească să îl păstreze.
Relaţia dintre cuplul care doreşte să aibă un copil şi mama-surogat este, însă, mai lungă decât cele câteva săptămâni necesare donării ovulului, sau cele câteva minute necesare pentru donarea de spermă. Iar cei care doresc să devină părinţi vor dori să monitorizeze comportamentul mamei-surogat. Prin urmare, există din acest punct de vedere bariere serioase în ceea ce priveşte alegerea unor femei sărace din străinătate drepte mame-surogat.
Mai mult, în cele mai multe ţări, femeia din al cărei corp este născut copilul este considerată a fi mama, indiferent cui aparţine materialul genetic folosit în conceperea embrionului. Astfel, singura opţiune care oferă siguranţă este cea de a încheia o înţelegere legală, acolo unde angajarea unei mame-surogat este legală.
În unele dintre aceste ţări, în ciuda faptul că practica în sine este legală, mama-surogat nu poate fi plătită, existând astfel probleme din cauza dificultăţii în a găsi una. În Marea Britanie, spre exemplu, plătirea lor este ilegală, iar un cuplu infertil nu poate da anunţuri privitoare la căutarea unei mame-surogat. Dacă prietenii sau familia nu pot oferi ajutor, cuplul trebuie să plătească o taxă şi să se alăture unei agenţii care se ocupă cu găsirea mamelor-surogat şi să aştepte ca o femeie să îi aleagă şi să fie dispusă să le poarte copilul în schimbul a doar achitării cheltuielilor necesare şi al recunoşţinţei lor. Însă chiar şi în aceste condiţii, după ce copilul este născut, mama-surogat poate revoca acordul – chiar dacă bebeluşul nu este genetic al ei.
California a fost pentru multă vreme o destinaţie populară pentru cei care caută o mamă-surogat – legislaţia de aici este suficient de permisivă, celor care doresc să devină părinţi le sunt oferite destule drepturi (dar şi responsabilităţi), iar aici există şi firme de avocatură specializate în acorduri între părinţi şi mame-surogat. Însă statul american Illinois poate deveni curând destinaţia favorită a doritorilor, aici fiind adoptată în anul 2005 o lege care permite părinţilor să stabilească custodia unică asupra copilului născut de mama-surogat, chiar înainte de naşterea acestuia. Costurile, însă, sunt deosebit de mari: mama-surogat va primi 20.000 de dolari, iar costurile totale, printre care se numără taxele, procedurile medicale etc, se vor ridica până la suma de 100.000 de dolari.
In ciuda asemănărilor cu ''fabricarea”, procreaţia asistată este diferită de cele mai multe tehnologii: pe măsură ce ştiinţa avansează, piaţa se micşorează. Majoritatea femeilor care au nevoie de ovule donate au amânat conceperea copiilor până atunci când a fost prea târziu pentru a-şi putea folosi propriul trup – însă din momentul în care ovulele vor putea fi îngheţate în mod regulat, femeile tinere se vor asigura că pot face un copil atunci când vor dori. Unele femei apelează la mame-surogat după ce au pierdut mai multe sarcini, iar ştiinţa le-ar putea oferi în viitor metode prin care să poată face chiar ele copii. (The Economist, Rompres)
IVF a avut, iniţial, scopul de a permite cuplurilor heterosexuale să depăşească problemele ridicate de trompele uterine sau de spermă, necorespunzătoare pentru conceperea unui făt. Însă cererea a crescut atât în rândul celor cu probleme medicale, cât şi în rândul persoanelor necăsătorite sau homosexuale. Acestea au nevoie de cineva care să le ofere sperma, ovulele şi uneori uterul, dar şi de serviciile clinicii care se ocupă de aspectele medicale.
În contextul în care crearea oricărui lucru, care este privită ca dată de Dumnezeu – sau cel puţin naturală – atinge aspecte morale delicate, guvernele tind să dorească reglementarea acestor lucruri. Iar pentru că atitudinea faţă de familie variază de la ţară la ţară, şi reglementările privitoare la crearea de bebeluşi variază. Prin urmare, cumpărătorii de copii cu discernământ adună elemente din întreaga lume – spermă din Danemarca, ovul din Rusia, o mamă-surogat din California – pentru a se asigura de faptul că biologia nu le va hotărî destinul. Unele persoane schimbă ţara chiar în mijlocul tratamentului, începând, spre exemplu, în Marea Britanie şi călătorind apoi în Rusia, Spania sau SUA în timpul etapelor importante ale procedurilor.
Þările cunoscute ca fiind permisive ajung în scurtă vreme să trateze mulţi pacienţi străini. Femei din întreaga Europă călătoresc în Danemarca pentru inseminare artificială, întrucât este bine reglementată, de o calitate verificată iar anonimatul este garantat – sunt mai numeroase femeile suedeze care apelează la clinicile daneze decât cele care apelează la cele suedeze. Femeile călătoresc din Spania pentru donarea de ovule, în condiţiile în care femeile spaniole pot fi plătite pentru oferirea ovulelor. Ele călătoresc spre California din întreaga lume, pentru a semna acorduri pentru mame-surogat, aici fiind considerată drept “adevărata mamă” cea care solicită o mamă-surogat, mai curând decât cea care poartă copilul.
Folosirea donatorilor de spermă a fost una dintre emblemele feminismului din anii 1960, însă această practică a pierdut din popularitate în era noastră – a SIDA şi a plătirii pensiei alimentare. În prezent, cei care au nevoie de spermă o îngheaţă, astfel încât donatorul să poată fi testat pentru HIV şase luni mai târziu (virusul nu apare în unele teste decât la o perioadă de timp după ce a fost contractat), iar toată procedura este anonimă, pentru ca donatorul să nu poată ridica ulterior pretenţii de ordin parental şi pentru ca el să nu poată fi încărcat cu responsabilităţi parentale.
Cryos, o bancă daneză de spermă, este probabil cea mai mare asemenea instituţie din lume. Ea face vânzări către clinici din aproape 50 de ţări, are peste 200 de donatori în registre în orice moment şi distribuie peste 10.000 de unităţi de spermă în fiecare an, având ca rezultat 1.000 de sarcini. Nu poate exporta în ţări în care donarea anonimă de spermă este ilegală, cum ar fi Suedia, Norvegia, Olanda, Marea Britanie, Elveţia şi Australia, sau în Italia, unde folosirea spermei donate este ilegală. Unele clinici din aceste ţări tratează în momentul de faţă pacienţi şi îi trimit apoi pentru inseminare în Danemarca.
Principalul competitor al Cyros este banca californiană de spermă California Cryobank. Ea plăteşte donatorilor 75 de dolari per specimen. Clienţii plătesc 240-400 de dolari per specimen, depinzând de sperma aleasă. Informaţiile de bază despre donator – înălţime, greutate, culoare, ocupaţie – sunt gratuite, însă pentru informaţii suplimentare trebuie plătită o taxă. De asemenea, femeia care doreşte inseminarea poate angaja un consultant, ce o ajută să aleagă un donator, acest constultant fiind plătit cu 80 de dolari pentru 30 de minute. Pentru un cost şi mai mare, de ordinul miilor de dolari, ea poate păstra o cantitate suplimentară de spermă, în cazul în care doreşte să mai facă copii folosind sperma aceluiaşi bărbat.
Donarea de ovule este mai complicată decât donarea de spermă, presupunând luarea unor medicamente pentru super-ovulaţie şi suportarea unei mici operaţii pentru recoltarea ovulelor. Prin urmare, în ţările în care plătirea donatorilor este ilegală, ovulele disponibile sunt rare, iar acolo unde nu este ilegală, ele sunt costisitoare.
În Marea Britanie, donatoarelor de ovule le pot fi achitate doar cheltuielile călătoriei, prin urmare în cele mai multe cazuri ovulele sunt donate de prietene, rude, sau, mai recent, de femei sterile, cărora le este permis să ofere la schimb jumătate dintre ovulele recoltate în timpul propriului tratament pentru infertilitate, în vreme ce o femeie bogată, infertilă la rândul ei, va plăti tratamentul amândurora.
Această practică aproape că a luat sfârşit – o urmare neintenţionată a unei schimbări în legislaţie din luna mai, care oferea copiilor născuţi prin folosirea spermei sau ovulelor donate dreptul de a afla identitatea donatorului în momentul în care împlinesc 18 ani.
Femeile britanice îşi îndreaptă, prin urmare, atenţia spre străinătate, spre ţările în care donatoarele de ovule pot fi plătite. Ele pot chiar călători în Spania, unde există o atitudine înţelegătoare faţă de femeile infertile şi posibilitatea de plătire a donatoarelor.
Clinicile spaniole au încheiat parteneriate cu clinici din întreaga Europă, care tratează la nivel local femeile sterile şi le trimit apoi în Spania pentru transferul de embrion. O mare clinică londoneză a declarat că trimite la Madrid o pacientă la fiecare săptămână.
Din punct de vedere strict legal, cumpărarea de ovule donate este ilegală şi în SUA, ea fiind considerată ca fiind achiziţionarea unei părţi a corpului. Însă este legală oferirea unor compensaţii pentru donator, iar aceasta poate fi deosebit de semnificativă.
Plătirea unor americance frumoase şi inteligente pentru ovulele lor nu pare un lucru prea înţelept, în condiţiile în care asemenea femei norocoase pot face bani prin alte modalităţi. Astfel, unele clinici americane au început să aleagă drept sursă pentru ovule ţările mai sărace. Spre exemplu, compania GlobalART recoltează ovule care provin de la femei din Europa de Est şi le oferă clinicilor din America şi din Israel. Sperma care este utilizată este îngheţată în SUA şi transportată apoi în România, unde are loc fertilizarea ovulelor. Embrionii care rezultă în urma acestor proceduri sunt îngheţaţi şi trimişi înapoi în SUA, pentru fi implantaţi în uterul mamei-gazdă. Compania a stabilit preţul de 13.650 de dolari pentru toate ovulele provenite dintr-un singur ciclu de super-ovulaţie.
De asemenea, este posibilă şi cumpărarea directă. La o simplă căutare pe Internet a cuvintelor “donatoare de ovule rusoaică”, vor apărea multe oferte.
Însă IVF a făcut lucrurile mult mai simple. O femeie care are ovare funcţionale însă al cărei uter este afectat, poate crea embrioni în vitro care sunt, genetic vorbind, ai săi. Dacă ea nu poate produce ovule, le poate folosi mai curând pe cele de la donatoare decât pe cele ale mamei-surogat, astfel încât mama-surogat să poarte un copil care să nu aibă nici o legătură genetică cu ea – fiind, prin urmare, mai puţin probabil să dorească să îl păstreze.
Relaţia dintre cuplul care doreşte să aibă un copil şi mama-surogat este, însă, mai lungă decât cele câteva săptămâni necesare donării ovulului, sau cele câteva minute necesare pentru donarea de spermă. Iar cei care doresc să devină părinţi vor dori să monitorizeze comportamentul mamei-surogat. Prin urmare, există din acest punct de vedere bariere serioase în ceea ce priveşte alegerea unor femei sărace din străinătate drepte mame-surogat.
Mai mult, în cele mai multe ţări, femeia din al cărei corp este născut copilul este considerată a fi mama, indiferent cui aparţine materialul genetic folosit în conceperea embrionului. Astfel, singura opţiune care oferă siguranţă este cea de a încheia o înţelegere legală, acolo unde angajarea unei mame-surogat este legală.
În unele dintre aceste ţări, în ciuda faptul că practica în sine este legală, mama-surogat nu poate fi plătită, existând astfel probleme din cauza dificultăţii în a găsi una. În Marea Britanie, spre exemplu, plătirea lor este ilegală, iar un cuplu infertil nu poate da anunţuri privitoare la căutarea unei mame-surogat. Dacă prietenii sau familia nu pot oferi ajutor, cuplul trebuie să plătească o taxă şi să se alăture unei agenţii care se ocupă cu găsirea mamelor-surogat şi să aştepte ca o femeie să îi aleagă şi să fie dispusă să le poarte copilul în schimbul a doar achitării cheltuielilor necesare şi al recunoşţinţei lor. Însă chiar şi în aceste condiţii, după ce copilul este născut, mama-surogat poate revoca acordul – chiar dacă bebeluşul nu este genetic al ei.
California a fost pentru multă vreme o destinaţie populară pentru cei care caută o mamă-surogat – legislaţia de aici este suficient de permisivă, celor care doresc să devină părinţi le sunt oferite destule drepturi (dar şi responsabilităţi), iar aici există şi firme de avocatură specializate în acorduri între părinţi şi mame-surogat. Însă statul american Illinois poate deveni curând destinaţia favorită a doritorilor, aici fiind adoptată în anul 2005 o lege care permite părinţilor să stabilească custodia unică asupra copilului născut de mama-surogat, chiar înainte de naşterea acestuia. Costurile, însă, sunt deosebit de mari: mama-surogat va primi 20.000 de dolari, iar costurile totale, printre care se numără taxele, procedurile medicale etc, se vor ridica până la suma de 100.000 de dolari.
In ciuda asemănărilor cu ''fabricarea”, procreaţia asistată este diferită de cele mai multe tehnologii: pe măsură ce ştiinţa avansează, piaţa se micşorează. Majoritatea femeilor care au nevoie de ovule donate au amânat conceperea copiilor până atunci când a fost prea târziu pentru a-şi putea folosi propriul trup – însă din momentul în care ovulele vor putea fi îngheţate în mod regulat, femeile tinere se vor asigura că pot face un copil atunci când vor dori. Unele femei apelează la mame-surogat după ce au pierdut mai multe sarcini, iar ştiinţa le-ar putea oferi în viitor metode prin care să poată face chiar ele copii. (The Economist, Rompres)
