Până în prezent s-au incriminat numeroşi factori în producerea schizofreniei, de la modificările chimice cerebrale, predispoziţia genetică, mediul înconjurător al pacienţilor, până la virusuri, însă nici una din cauze nu este pe deplin acceptată. În consecinţă, tratamentul actual nu diferă semnificativ de cel aplicat bolnavilor de acum 100 de ani. Conform afirmaţiilor Prof. Richard Bentall, de la Institutul de Cercetare de Psihologie Clinică al Universităţii din Manchester, problema constă în gruparea psihiatrică a prea multor afecţiuni sub denumirea de schizofrenie. Astfel, din acest grup de pacienţi ajung să facă parte persoane cu tulburări psihice mult prea diversificate.
În psihiatrie diagnosticul se pune încă potrivit unor presupuneri provenite din secolul al 19-lea. Deşi aceste scheme au baze puternice, nu dispun de suficiente valori ştiinţifice şi uneori pot fi chiar în detrimentul pacienţilor sau al opţiunilor de tratament.
Ideea că există o diferenţă netă între oamenii nebuni şi cei normali, sau că se poate face o diferenţiere clară între schizofrenici şi restul, este rezultatul aplicării în masă a tratamentului, sub formă de simplă rutină, tratament ce poate fi benefic în cazul unora, dar nociv pentru alţii. ªi, fiindcă pacienţii psihiatrici par a avea o afecţiune cerebrală biologică care le efactează raţiunea, nu li se permite să se exprime în această privinţă.
Deşi medicamentele utilizate în psihiatrie şi restul preparatelor tradiţionale pot fi utile, nu sunt însă pe atât de benefice precum se consideră a fi. Uneori pot fi chiar detrimentale, cu efecte adverse ce ameninţă până şi viaţa pecienţilor. De asemenea, se pot înregistra recăderi la întreruperea sau terminarea tratamentului.
„În loc să diagnosticăm şi să tratăm pacienţii pe baza unor categorii psihiatrice care de altfel includ şi pacienţi ce nu prezintă simptome comune, ar trebui mai degrabă să analizăm simptomele fiecărui bolnav în parte dintr-o perspectivă psiholohică”, afirmă profesorul Bentall.
”Identificarea şi descrierea propriilor tulburări de către pacienţi face posibilă înţelegerea mai exactă a condiţiei lor, fapt mult mai uman şi ştiinţific, decât stabilirea unui diagnostic orb. Această metodă permite, de asemenea, identificarea timpurie a persoanele cu căderi psihice şi excluderea lor din schema tradiţională de diagnostic şi tratament. Astfel, fiecare este considerat un subiect unic, ce necesită observare atentă şi o terapie individualizată”.
