Administrarea intranazală a ocitocinei arată că acest hormon cunoscut pentru rolul său în relaţia mamă-copil îmbunătăţeşte în mod semnificativ capacităţile pacienţilor autişti de interacţionare cu ceilalţi. Este rezultatul experienţelor efectuate de o echipă de la Centrul de neuroştiinţă cognitivă (CNRS), condusă de Angela Sirigu. Autismul este o boală caracterizată prin dificultatea de comunicare eficientă cu anturajul şi de dezvoltare de legături sociale.
Cercetătorii ştiu că ocitocina are proprietatea de a ameliora relaţiile sociale la mai multe specii de animale. Ocitocina favorizează naşterea şi apoi lactaţia. Studii precedente au arătat că este deficitară la pacienţii atinşi de autism.Echipa Angelei Sirigu de la CNRS din Lyon a avansat ipoteza că deficienţa acestui hormon ar putea fi la baza problemelor sociale ale autiştilor. Echipa a examinat dacă administrarea ocitocinei poate îmbunătăţi comportamentul social a 13 pacienţi (11 bărbaţi şi două femei), care sufereau de autism înalt funcţional (HFA) sau de sindromul Asperger (SA). Pacienţii nu au primit nici un fel de tratament medicamentos înainte cu două săptămâni de începerea studiului.
În aceste două forme de autism, bolnavii au aptitudini intelectuale şi lingvistice normale, dar nu reuşesc să se angajeze spontan în situaţii sociale. Rezultatele, publicate în revista Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), la 15 februarie 2010, arată potenţialul terapeutic al ocitocinei în tratarea tulburărilor sociale de care suferă pacienţii autişti.
Cercetătorii au măsurat gradul de atenţie a pacienţilor la semnale sociale. Se pare că pacienţii care au inhalat hormonul erau mult mai atenţi în momentul în care li se arătau diverse fotografii cu persoane. O altă experienţă a constat în urmărirea efectelor hormonului asupra comportamentului social al acestor pacienţi în timpul jocurilor cu mingea şi al testelor vizuale de recunoaştere a feţelor care exprimă diferite sentimente. Pacienţii trataţi cu ocitocină făceau diferenţa între diferitele atitudini ale participanţilor la jocul cu mingea şi trimiteau mingea partenerului care era cel mai cooperant. Ei au stabilit deci relaţii sociale legate de profilul celorlalţi jucători.
În timpul testelor, cercetătorii au controlat efectele comportamentale prin măsurarea nivelului de ocitocină plasmatică înainte şi după pulverizarea nazală. Înainte de pulverizare, nivelul era foarte scăzut. Inhalarea de ocitocină multiplică cu 2,5 nivelul hormonului, dar acesta este de opt ori mai ridicat la subiectul sănătos decât la cel autist.
Rezultatele administrării de ocitocină permite pacienţilor autişti să se adapteze la contextul social, ajutându-i să identifice diferitele comportamente ale membrilor din anturajul lor şi să acţioneze în consecinţă arătându-se mai încrezători faţă de indivizii cei mai cooperanţi. Ocitocina diminuează teama faţă de ceilalţi şi favorizează apropierea socială. Acest studiu este printre primele care demonstrează potenţialul efect terapeutic al ocitocinei asupra deficienţelor sociale din autism. Cercetătorii sunt conştienţi de importanţa continuării studiului. El vor mai ales să studieze efectele pe termen lung ale ocitocinei asupra ameliorării tulburărilor din viaţa cotidiană a pacienţilor autişti şi eficienţa acestui hormon într-un stadiu timpuriu al bolii.
„De exemplu, dacă ocitocina este administrată timpuriu, încă din momentul în care se pune diagnosticul, am putea schimba comportamentul pacienţilor cu autism”, a declarat Angela Sirigu./Agerpres/
