Mai rea decât frica este teama de frică,
''fobofobia''. Atacul de panică şi teama de a suferi de un asemenea atac. Este
vorba de o boală din ce în ce mai răspândită, probabil fiindcă ea se depistează
mai bine şi mai devreme decât în trecut, şi probabil fiindcă este
maladia-emblemă a acestei lumi nebune care se lasă pradă telejurnalelor, a
terorismului şi a catastrofelor naturale. De pildă, în perioada sărbătorilor, când lumea
călătoreşte, există unii care nu reuşesc să urce în avion, să ia trenul, să
intre într-un tunel. La un moment dat, ei sunt cuprinşi de palpitaţii, tremor,
senzaţie de sufocare, de detaşare de realitate, chiar ajung să fie siguri că
vor muri. ''O minciună a creierului'', susţine Rosario Sorrentino, fondator şi
director al Institutului de cercetări şi tratament a atacurilor de panică din
cadrul Clinicii Pio XI din Roma, angajat în această activitate de 20 de ani. El
prescrie medicamente, uneori o psihoterapie scurtă. Este un neurolog, nu un
psiholog sau psihanalist. Psihanaliza, în opinia sa, riscă să împiedice
înfruntarea bolii, erodând acel rest de autostimă care ar permite pacientului
să reacţioneze.
Dar ce este un atac de panică? ''O experienţă tulburătoare, o confruntare cu un puternic sentiment al morţii. Din acel moment viaţa se schimbă în mod radical. Persoana descoperă că este vulnerabilă, fragilă, existenţa sa pare nesigură. Prima dată poate ajunge la un spital de urgenţă iar medicul ori nu înţelege ori spune că nu este nimic, este ''doar'' un atac de panică. Dar din acel moment fobia fricii îl constrânge să trăiască cu sentimentul de groază că trebuie să găsească o cale de scăpare, să adopte mereu acea 'exit strategy'. În momentul crizei se întâmplă că în creier este alertat un radar, un fel de senzor al fricii, în formă de mandarină prezent în lobul temporal din fiecare emisferă. Un întrerupător al panicii, care citeşte semnale de pericol acolo unde pericolul nu există. De aceste atacuri ''nu se moare niciodată'' dar se trăieşte greu. Mai afectate sunt femeile între 16 şi 45 de ani aflate sub stress, persoanele care îşi schimbă activitatea, suferă o traumă, sau au probleme în familie sau la locul de muncă. Majoritatea atacurilor de panică ating intensitatea maximă în zece minute. Simptomele: unii prezintă fenomenul depersonalizării, cu alte cuvinte au senzaţia că se află în afara propriului corp şi că se privesc de sus. Alţii au senzaţia că propriul corp este ireal. În fine, se pare că ar exista şi o predispoziţie genetică, că această boală se moşteneşte. /Rompres/
Dar ce este un atac de panică? ''O experienţă tulburătoare, o confruntare cu un puternic sentiment al morţii. Din acel moment viaţa se schimbă în mod radical. Persoana descoperă că este vulnerabilă, fragilă, existenţa sa pare nesigură. Prima dată poate ajunge la un spital de urgenţă iar medicul ori nu înţelege ori spune că nu este nimic, este ''doar'' un atac de panică. Dar din acel moment fobia fricii îl constrânge să trăiască cu sentimentul de groază că trebuie să găsească o cale de scăpare, să adopte mereu acea 'exit strategy'. În momentul crizei se întâmplă că în creier este alertat un radar, un fel de senzor al fricii, în formă de mandarină prezent în lobul temporal din fiecare emisferă. Un întrerupător al panicii, care citeşte semnale de pericol acolo unde pericolul nu există. De aceste atacuri ''nu se moare niciodată'' dar se trăieşte greu. Mai afectate sunt femeile între 16 şi 45 de ani aflate sub stress, persoanele care îşi schimbă activitatea, suferă o traumă, sau au probleme în familie sau la locul de muncă. Majoritatea atacurilor de panică ating intensitatea maximă în zece minute. Simptomele: unii prezintă fenomenul depersonalizării, cu alte cuvinte au senzaţia că se află în afara propriului corp şi că se privesc de sus. Alţii au senzaţia că propriul corp este ireal. În fine, se pare că ar exista şi o predispoziţie genetică, că această boală se moşteneşte. /Rompres/
