Stările de spleen (plictiseală) sau de tristeţe nu
sunt neapărat semne ale unei depresii şi nu necesită tratament medical, ele
fiind la fel de necesare pentru binele unui individ ca şi starea de fericire,
susţin autorii unei noi cărţi, ''The Loss of Sadness: How Psychiatry
Transformed Normal Sorrow into Depressive Disorder'' (Pierderea tristeţii sau
cum psihiatria a reuşit să transforme starea de tristeţe în tulburări depresive. În
societăţile moderne avansate, depresiile par să afecteze pe oricine, fiind
doborâte recorduri după recorduri în ceea ce priveşte numărul din ce în ce mai
mare de persoane diagnosticate. Desigur cauzele depresiilor în lumea modernă
pot fi uşor identificate, însă oare acest număr crescut de cazuri de depresie
nu poate fi pus în primul rând pe seama diagnosticării greşite a unor stări
naturale de spleen şi tristeţe? Aceasta este întrebarea pe care şi-o pun
autorii volumului ''The Loss of Sadness'', care îndeamnă la o recunoaştere a
naturaleţii stării de tristeţe. Doar în Marea Britanie pe parcursul anului
trecut au fost eliberate de către medici nu mai puţin de 31 de milioane de
reţete pentru medicamente antidepresive, sintagma ''Prozac nation'' devenind la
fel de valabilă în Marea Britanie ca şi în Statele Unite ale Americii.
''În timp ce tulburările depresive există cu certitudine şi pot provoca efecte grave asupra indivizilor, necesitând o atentă asistenţă medicală, aparenta pandemie a depresiilor reflectă felul în care psihiatrii au înţeles să reclasifice trăirile normale, naturale de tristeţe ale oamenilor în ceva anormal, maladiv'', comentează Allan Horwitz, profesor de sociologie la Rutgers University şi Jerome Wakefield, profesor de sociologie la New York University, autorii acestei cărţi.
Această carte urmăreşte să demonstreze felul în care medicina a pierdut contactul cu realitatea în ceea ce priveşte identificarea contextului în care oamenii devin trişti. Prin definiţie, starea de depresie este caracterizată de prezenţa unor simptome precum insomnia, modificările de apetit şi starea de oboseală. Drept rezultat, oameni care devin trişti pentru că au probleme, cum ar fi încetarea unei relaţii sau pierderea slujbei, sunt de cele mai multe ori diagnosticaţi eronat drept depresivi. În pofida unei reacţii normale şi naturale la un episod nefericit din viaţă, aceştia sunt înghesuiţi sub umbrela diagnosticului de depresie laolaltă cu adevăraţii depresivi, cei care se simt singuri şi trişti fără nici un motiv aparent. Cu toţii sunt trataţi cu antidepresive, deşi doar aceştia din urmă au nevoie de medicaţie.
Horwitz şi Wakefield sunt nişte cercetători respectaţi în domeniul privind sănătatea mintală, iar volumul lor a ridicat deja problema identificării unei noi definiţii a depresiei. “Autorii fac o observaţie foarte pertinentă care va avea implicaţii majore pentru sistemul de sănătate public'', a comentat Michael First, profesor de psihiatrie clinică la Centrul Medical al Universităţii Columbia.
Ipoteza centrală a cărţii este că stările de spleen şi tristeţe au existat tot timpul, în toate societăţile umane. Toate culturile au experimentat tristeţea, iar oamenii sunt perfect adaptaţi pentru a reda aceste sentiment încă de la naştere. Chiar şi în cazul cimpanzeilor, care împart un strămoş comun cu homo sapiens, apar manifestări familiare ale tristeţii, fapt care indică cu certitudine că aceste sentimente fac parte din bagajul evolutiv al omului.
Doar atunci când stările de tristeţe nu au o cauză clară sau se prelungesc mai mult decât normal trebuie considerate disfuncţionale şi tratate ca atare, prin aportul medicinei. Pentru diagnosticarea stării de depresie la o persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cel puţin cinci din următoarele nouă simptome pe o perioadă de cel puţin două săptămâni - stări depresive, lipsa interesului pentru orice fel de activităţi, schimbări în apetit sau greutate, insomnie sau hipersomnie, o încetinire a funcţiilor gândirii, lipsa energiei, sentimente de inutilitate sau vinovăţie, inabilitatea de a se concentra şi de a lua decizii, gânduri recurente cu privire la moarte sau suicid. Simptome similare pot fi resimţite şi de o persoană sănătoasă după ce a trecut printr-un eveniment nedorit în viaţă, cum ar fi pierderea unei persoane apropiate, adulterul sau despărţirea după o relaţie, sau chiar picarea unui examen important. ''Psihiatria contemporană caracterizează în mod eronat simptomele suferinţei intense drept ceva maladiv pentru care prescrie imediat antidepresive. Prin prescrierea de Prozac cu regularitate nu facem decât să creăm un experiment la scară socială în care tristeţea dispare. Atunci când vom afla cum ne vom descurca fără acest mecanism psihic, vom înţelege cu adevărat de ce ne naştem cu capacitatea de a simţi nefericirea'', a comentat Prof. Dylan Evans, specialist în psihologie evolutivă. În mod anecdotic putem semnala însă că oamenii care iau regulat antidepresive ajung să se simtă invulnerabili în faţa acelor probleme cotidiene care îi fac pe ceilalţi să se simtă vulnerabili şi slabi. Pentru cazurile severe de depresie acesta poate fi un lucru bun, însă pentru ceilalţi pare mai degrabă o modalitate la îndemână de dezumanizare şi de înstrăinare faţă de cei din jur prin distrugerea mecanismelor de compasiune şi empatie aflate undeva la baza relaţiilor dintre oameni în societate./Rompres/
''În timp ce tulburările depresive există cu certitudine şi pot provoca efecte grave asupra indivizilor, necesitând o atentă asistenţă medicală, aparenta pandemie a depresiilor reflectă felul în care psihiatrii au înţeles să reclasifice trăirile normale, naturale de tristeţe ale oamenilor în ceva anormal, maladiv'', comentează Allan Horwitz, profesor de sociologie la Rutgers University şi Jerome Wakefield, profesor de sociologie la New York University, autorii acestei cărţi.
Această carte urmăreşte să demonstreze felul în care medicina a pierdut contactul cu realitatea în ceea ce priveşte identificarea contextului în care oamenii devin trişti. Prin definiţie, starea de depresie este caracterizată de prezenţa unor simptome precum insomnia, modificările de apetit şi starea de oboseală. Drept rezultat, oameni care devin trişti pentru că au probleme, cum ar fi încetarea unei relaţii sau pierderea slujbei, sunt de cele mai multe ori diagnosticaţi eronat drept depresivi. În pofida unei reacţii normale şi naturale la un episod nefericit din viaţă, aceştia sunt înghesuiţi sub umbrela diagnosticului de depresie laolaltă cu adevăraţii depresivi, cei care se simt singuri şi trişti fără nici un motiv aparent. Cu toţii sunt trataţi cu antidepresive, deşi doar aceştia din urmă au nevoie de medicaţie.
Horwitz şi Wakefield sunt nişte cercetători respectaţi în domeniul privind sănătatea mintală, iar volumul lor a ridicat deja problema identificării unei noi definiţii a depresiei. “Autorii fac o observaţie foarte pertinentă care va avea implicaţii majore pentru sistemul de sănătate public'', a comentat Michael First, profesor de psihiatrie clinică la Centrul Medical al Universităţii Columbia.
Ipoteza centrală a cărţii este că stările de spleen şi tristeţe au existat tot timpul, în toate societăţile umane. Toate culturile au experimentat tristeţea, iar oamenii sunt perfect adaptaţi pentru a reda aceste sentiment încă de la naştere. Chiar şi în cazul cimpanzeilor, care împart un strămoş comun cu homo sapiens, apar manifestări familiare ale tristeţii, fapt care indică cu certitudine că aceste sentimente fac parte din bagajul evolutiv al omului.
Doar atunci când stările de tristeţe nu au o cauză clară sau se prelungesc mai mult decât normal trebuie considerate disfuncţionale şi tratate ca atare, prin aportul medicinei. Pentru diagnosticarea stării de depresie la o persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cel puţin cinci din următoarele nouă simptome pe o perioadă de cel puţin două săptămâni - stări depresive, lipsa interesului pentru orice fel de activităţi, schimbări în apetit sau greutate, insomnie sau hipersomnie, o încetinire a funcţiilor gândirii, lipsa energiei, sentimente de inutilitate sau vinovăţie, inabilitatea de a se concentra şi de a lua decizii, gânduri recurente cu privire la moarte sau suicid. Simptome similare pot fi resimţite şi de o persoană sănătoasă după ce a trecut printr-un eveniment nedorit în viaţă, cum ar fi pierderea unei persoane apropiate, adulterul sau despărţirea după o relaţie, sau chiar picarea unui examen important. ''Psihiatria contemporană caracterizează în mod eronat simptomele suferinţei intense drept ceva maladiv pentru care prescrie imediat antidepresive. Prin prescrierea de Prozac cu regularitate nu facem decât să creăm un experiment la scară socială în care tristeţea dispare. Atunci când vom afla cum ne vom descurca fără acest mecanism psihic, vom înţelege cu adevărat de ce ne naştem cu capacitatea de a simţi nefericirea'', a comentat Prof. Dylan Evans, specialist în psihologie evolutivă. În mod anecdotic putem semnala însă că oamenii care iau regulat antidepresive ajung să se simtă invulnerabili în faţa acelor probleme cotidiene care îi fac pe ceilalţi să se simtă vulnerabili şi slabi. Pentru cazurile severe de depresie acesta poate fi un lucru bun, însă pentru ceilalţi pare mai degrabă o modalitate la îndemână de dezumanizare şi de înstrăinare faţă de cei din jur prin distrugerea mecanismelor de compasiune şi empatie aflate undeva la baza relaţiilor dintre oameni în societate./Rompres/
