La pacienţii asimptomatici la care boala
cardiovasculară a fost evidenţiată timpuriu, tratamentul cu valsartan timp de
un an încetineşte progresia bolii şi poate chiar inversa remodelarea care s-a
produs deja, susţine o echipă de cercetători de la University of Minnesota
Medical School din Minneapolis. Valsartanul este un antagonist al receptorilor
angiotensinei II care reduce mortalitatea şi morbiditatea pacienţilor cu boală
cardiovasculară. Într-un studiu pilot publicat în numărul din 28 august al
revistei Journal of the American
College
În studiu au fost incluşi 76 de subiecţi cu un scor Rasmussen de minim şase (Rasmussen Disease Score – RDS - este bazat pe rezultatele a zece teste neinvazive care măsoară funcţia şi structura aparatului cardiac şi vascular, un scor mai mare decât şase definind o anormalitate cardiovasculară). Printre criteriile de includere s-au numărat şi o valoare controlată a nivelului colesterolului şi o tensiune arterială sub 140/90 mmHg, cu sau fără tratament antihipertensiv. Subiecţii au fost rendomizaţi pentru placebo sau 160 mg de valsartan zilnic în primele şase luni după care ambele loturi au primit tratament cu valsartan pentru încă şase luni.
La evaluarea de şase luni pacienţii care au primit tratament cu valsartan au avut o mai mare descreştere a scorului RDS în comparaţie cu pacienţii care au luat placebo. După 12 luni de tratament cu valsartan scorul RDS a scăzut în medie cu 3.8 unităţi, corespunzând cu o reducere cu 44% a anomaliilor cardiovasculare. Valsartanul s-a asociat de asemenea cu o reducere semnificativă a tensiunii arteriale sistolice şi diastolice. La controlul de un an scorul RDS a fost similar în cele două loturi studiate.
Autorii au descoperit că schimbarea scorului RDS se datorează în primul rând ameliorării, semnificative statistic, a elasticităţii arterelor mici. Modificările elasticităţii arterelor au fost evidente după şase luni de tratament şi au continuat să se îmbunătăţească după 12 luni de terapie. Cu toate că terapia instituită timpuriu pentru prevenirea deteriorării funcţiei cardiace ar creşte numărul de bolnavi sub tratament, pe termen lung aceasta ar reduce costurile necesare pentru tratarea unor pacienţi mai vârstnici cu modificări ireversibile, scrie Dr. Bryan Williams de la University of Leicester School of Medicine, în editorialul ce însoţeşte articolul
J Am Coll Cardiol 2007;50:835-839.
În studiu au fost incluşi 76 de subiecţi cu un scor Rasmussen de minim şase (Rasmussen Disease Score – RDS - este bazat pe rezultatele a zece teste neinvazive care măsoară funcţia şi structura aparatului cardiac şi vascular, un scor mai mare decât şase definind o anormalitate cardiovasculară). Printre criteriile de includere s-au numărat şi o valoare controlată a nivelului colesterolului şi o tensiune arterială sub 140/90 mmHg, cu sau fără tratament antihipertensiv. Subiecţii au fost rendomizaţi pentru placebo sau 160 mg de valsartan zilnic în primele şase luni după care ambele loturi au primit tratament cu valsartan pentru încă şase luni.
La evaluarea de şase luni pacienţii care au primit tratament cu valsartan au avut o mai mare descreştere a scorului RDS în comparaţie cu pacienţii care au luat placebo. După 12 luni de tratament cu valsartan scorul RDS a scăzut în medie cu 3.8 unităţi, corespunzând cu o reducere cu 44% a anomaliilor cardiovasculare. Valsartanul s-a asociat de asemenea cu o reducere semnificativă a tensiunii arteriale sistolice şi diastolice. La controlul de un an scorul RDS a fost similar în cele două loturi studiate.
Autorii au descoperit că schimbarea scorului RDS se datorează în primul rând ameliorării, semnificative statistic, a elasticităţii arterelor mici. Modificările elasticităţii arterelor au fost evidente după şase luni de tratament şi au continuat să se îmbunătăţească după 12 luni de terapie. Cu toate că terapia instituită timpuriu pentru prevenirea deteriorării funcţiei cardiace ar creşte numărul de bolnavi sub tratament, pe termen lung aceasta ar reduce costurile necesare pentru tratarea unor pacienţi mai vârstnici cu modificări ireversibile, scrie Dr. Bryan Williams de la University of Leicester School of Medicine, în editorialul ce însoţeşte articolul
J Am Coll Cardiol 2007;50:835-839.
