Psihologii americani au dat publicităţii rezultatele a
noi cercetări, care rescriu teoriile de până acum dintr-un domeniu destul de
neglijat al ştiinţei, thanatologia (problema doliului). Spre deosebire de
ipotezele de până acum, pierderea unei persoane apropiate provoacă nu neapărat
depresie, ci mai mult un dor nespus şi dorinţa de a o reîntâlni, iar în cele
mai multe cazuri depresia apare ca o consecinţă târzie a acestui dor, a
sentimentului de lipsă ireversibilă.
Potrivit noilor cercetări, cei care consideră că în starea sufletească a celor îndoliaţi apare o depresie nervoasă greşesc. În realitate, persoana îndoliată are senzaţia că a pierdut o parte din sine însăşi şi că de acum încolo nu va mai putea fi fericită - a sintetizat experimentele cercetării în acest domeniu Holly Prigerson, specialist în probleme de doliu, profesor la Harvard Medical School.
Grupul de studiu, condus de Prigerson, a cercetat cazul al 233 de oameni care au avut de înfruntat moartea naturală a unei persoane dragi. După cum au constatat cercetătorii, acest dor dureros care apare după moartea persoanei iubite ajunge la apogeu după patru luni de la producerea tristului eveniment, iar depresia care putea să apară în urma acestui dor plin de durere ajunge la nivelul maxim mult mai târziu.
Doliul face parte din cele mai grave şi dureroase traume sufleteşti ale oamenilor şi necesită atenţia şi colaborarea unor specialişti. După părerea expertului, întreaga reacţie negativă a doliului trebuie să scadă după jumătate de an - iar dacă nu se întâmplă aşa, cei îndoliaţi trebuie neapărat să se adreseze unor persoane de specialitate.
Până acum, în cercetarea problemei doliului, determinantă a fost teoria specialistei de origine elveţiană Elisabeth Kubler-Ross, în prezent om de ştiinţă american. Potrivit teoriei sale, doliul devine un eveniment psihic care trece prin fazele de piedere a credinţei, dor dureros după persoana dragă dispărută, furie pentru cele întâmplate, depresie psihică şi, în final, împăcarea cu soarta. Rezultatele noilor cercetări nu contrazic în mod categoric această teorie, dar susţin faptul că depresia este o consecinţă secundară, a cărei apariţie nu este obligatorie şi care poate fi prevenită prin tratament încă din perioada dorului după persoana dispărută, prin tratarea sufletească a acestui dor plin de durere.
De cercetarea problemei doliului s-au ocupat şi specialişti unguri, ale căror rezultate au fost recunoscute în cercurile de specialitate din lume. Thanatologul ungar Alaine Polz împarte doliul în trei faze. După părea sa, şocul care apare la început este urmat de starea de adunare a forţelor proprii, care este o fază temporară şi nu izvoreşte din împăcarea cu lucrurile care au avut loc. A treia fază este perioada grea, care poate dura mai mult sau mai puţin, caracterizată prin sentimente haotice, în care apare sentimentul de autoînvinuire, des întâlnit în cazul persoanelor îndoliate. În acelaşi timp, sentimentul pierderii se poate manifesta şi mai târziu, revenind din când în când, de pildă cu prilejul zilei de naştere a celui trecut în nefiinţă sau cu ocazia unor sărbători de familie.
În cartea sa intitulată ”Psihologia doliului”, bazată pe interviuri realizate cu rudele îndoliate, Agnes Karpaty, cercetătoare de la Universitatea din Budapesta (ELTE) vorbeşte de existenţa a patru faze succesive. În perioada doliului apare faza confruntării cu moartea, apoi starea de autocontrol a persoanei care a pierdut pe cineva drag, conştientizarea situaţiei şi adaptarea la situaţie. Cercetătoarea adaugă aici că întâlnirea cu moartea nu este neapărat un şoc în cazul tuturor. La început, după o boală îndelungată, cu multă suferinţă, pierderea unei rude apropiate poate aduce un sentiment de uşurare. Tratarea furiei provocate de pierderea unei persoane iubite este adeseori îngreunată de un anumit sentiment de autoînvinuire, de idealizarea persoanei dispărute. ªi specialista din Ungaria subliniază că dorul dureros faţă de persoana iubită şi dispărută pentru totdeauna se poate manifesta în dorinţa de identificare cu persoana moartă, supraaprecierea amintirilor şi obiectelor care au legătură cu cel dispărut şi se poate manifesta prin adoptarea unor obiceiuri sau moduri de viaţă ale persoanei iubite decedate. După părerea cercetătoarei din Ungaria, în mod paradoxal aceste ritualuri ajută la tratarea sentimentului de doliu. Păstrarea amintirilor, transformarea lor în ceva intim sufletesc pe termen lung contribuie la scăderea durerii sufleteşti resimţite de persoana îndoliată. (Rompres)
Potrivit noilor cercetări, cei care consideră că în starea sufletească a celor îndoliaţi apare o depresie nervoasă greşesc. În realitate, persoana îndoliată are senzaţia că a pierdut o parte din sine însăşi şi că de acum încolo nu va mai putea fi fericită - a sintetizat experimentele cercetării în acest domeniu Holly Prigerson, specialist în probleme de doliu, profesor la Harvard Medical School.
Grupul de studiu, condus de Prigerson, a cercetat cazul al 233 de oameni care au avut de înfruntat moartea naturală a unei persoane dragi. După cum au constatat cercetătorii, acest dor dureros care apare după moartea persoanei iubite ajunge la apogeu după patru luni de la producerea tristului eveniment, iar depresia care putea să apară în urma acestui dor plin de durere ajunge la nivelul maxim mult mai târziu.
Doliul face parte din cele mai grave şi dureroase traume sufleteşti ale oamenilor şi necesită atenţia şi colaborarea unor specialişti. După părerea expertului, întreaga reacţie negativă a doliului trebuie să scadă după jumătate de an - iar dacă nu se întâmplă aşa, cei îndoliaţi trebuie neapărat să se adreseze unor persoane de specialitate.
Până acum, în cercetarea problemei doliului, determinantă a fost teoria specialistei de origine elveţiană Elisabeth Kubler-Ross, în prezent om de ştiinţă american. Potrivit teoriei sale, doliul devine un eveniment psihic care trece prin fazele de piedere a credinţei, dor dureros după persoana dragă dispărută, furie pentru cele întâmplate, depresie psihică şi, în final, împăcarea cu soarta. Rezultatele noilor cercetări nu contrazic în mod categoric această teorie, dar susţin faptul că depresia este o consecinţă secundară, a cărei apariţie nu este obligatorie şi care poate fi prevenită prin tratament încă din perioada dorului după persoana dispărută, prin tratarea sufletească a acestui dor plin de durere.
De cercetarea problemei doliului s-au ocupat şi specialişti unguri, ale căror rezultate au fost recunoscute în cercurile de specialitate din lume. Thanatologul ungar Alaine Polz împarte doliul în trei faze. După părea sa, şocul care apare la început este urmat de starea de adunare a forţelor proprii, care este o fază temporară şi nu izvoreşte din împăcarea cu lucrurile care au avut loc. A treia fază este perioada grea, care poate dura mai mult sau mai puţin, caracterizată prin sentimente haotice, în care apare sentimentul de autoînvinuire, des întâlnit în cazul persoanelor îndoliate. În acelaşi timp, sentimentul pierderii se poate manifesta şi mai târziu, revenind din când în când, de pildă cu prilejul zilei de naştere a celui trecut în nefiinţă sau cu ocazia unor sărbători de familie.
În cartea sa intitulată ”Psihologia doliului”, bazată pe interviuri realizate cu rudele îndoliate, Agnes Karpaty, cercetătoare de la Universitatea din Budapesta (ELTE) vorbeşte de existenţa a patru faze succesive. În perioada doliului apare faza confruntării cu moartea, apoi starea de autocontrol a persoanei care a pierdut pe cineva drag, conştientizarea situaţiei şi adaptarea la situaţie. Cercetătoarea adaugă aici că întâlnirea cu moartea nu este neapărat un şoc în cazul tuturor. La început, după o boală îndelungată, cu multă suferinţă, pierderea unei rude apropiate poate aduce un sentiment de uşurare. Tratarea furiei provocate de pierderea unei persoane iubite este adeseori îngreunată de un anumit sentiment de autoînvinuire, de idealizarea persoanei dispărute. ªi specialista din Ungaria subliniază că dorul dureros faţă de persoana iubită şi dispărută pentru totdeauna se poate manifesta în dorinţa de identificare cu persoana moartă, supraaprecierea amintirilor şi obiectelor care au legătură cu cel dispărut şi se poate manifesta prin adoptarea unor obiceiuri sau moduri de viaţă ale persoanei iubite decedate. După părerea cercetătoarei din Ungaria, în mod paradoxal aceste ritualuri ajută la tratarea sentimentului de doliu. Păstrarea amintirilor, transformarea lor în ceva intim sufletesc pe termen lung contribuie la scăderea durerii sufleteşti resimţite de persoana îndoliată. (Rompres)
