Între bulimia de actualitate şi obsesia catastrofelor, am devenit nişte ipohondri mediatici. Este grav, doctore?, îl întreabă Daniele Laufer pe psihiatrul francez Michel Lejoyeux, şeful secţiei de psihiatrie a Spitalelor Perray-Vaucluse
şi Bichat din Paris, şi autorul cărţii "Overdose d'info, guérir des névroses médiatiques" /(Supradoză informaţională, vindecarea de nevrozele mediatice), apărută la Editura Seuil/, care a acordat un interviu pentru revista pariziană feminină Madame Figaro.
Răspuns: Nu sunt sigur că sunt chiar atât de dur! Amintiţi-vă doar de ceea ce s-a petrecut cu prilejul Cupei Mondiale la Fotbal /ediţia 2005, care s-a desfăşurat în perioada 9 iunie-9 iulie în Germania, n.red./. Am fost hărţuiţi de o serie de emoţii ce ne-au fost impuse. Am fost obligaţi la euforie colectivă atunci când Franţa marca goluri, am fost cu toţii năpădiţi de tristeţe atunci când am pierdut /titlul (meciul Italia-Franţa s-a terminat cu scorul de 5-3, în urma eliminării lui Zinedine Zidane şi a executării loviturilor de la 11 metri, n.red./. Informaţia nu a fost niciodată atât de prezentă, constantă şi fragmentată. Toată lumea a putut urmări rezultatele Cupei Mondiale nu numai la televizor şi la radio, ci şi în direct, pe propriul telefon mobil ori pe ecranul computerului personal. Nu mai trebuie să căutăm informaţii, ci să ştim să ne poziţionăm în faţa unei supradoze de informaţii eliberate ca un drog. Este o adevărată dependenţă, în sensul clinic al termenului: ea nu se opreşte niciodată, trebuie să consumăm mereu mai multă, şi ne este teamă de lipsa ei. Cu toţii suntem în această situaţie. Dependenţi de informaţii. ªi dacă am rata o ştire importantă ce ar putea avea o influenţă imediată asupra vieţii noastre de zi cu zi? Această teamă de a nu rata ne pune, permanent, într-o poziţie anxioasă în faţa actualităţii.
Î: În opinia dv, este vorba de ultima nevroză colectivă a acestui început de secol?
R: Absolut. De-abia ieşim din era nevrozei bunei dispoziţii: trebuia să fii - în permanenţă - hiperactiv, hiperalert etc. Atunci când nu erai, treceai drept deprimat. Astăzi, suferim de nevroza controlului. Vrem să fim informaţi despre toate riscurile la care suntem expuşi. Supradoza se referă la informaţiile ameninţătoare, nu la actualitatea fericită. De altfel, nu se mai vorbeşte decât de principiul precauţiei - acesta este, totuşi, un semn! Iar anxioşii de informaţie care suntem cu toţii, fie şi puţin, cer să ştie, etapă cu etapă, în ce stadiu a ajuns prevenirea unei eventuale canicule, a gripei aviare şi a /virusului/ chikungunya! Există un dicton rusesc ce spune: "Un pesimist este un optimist bine informat."
Î: În ce modalităţi poate, informaţia, să declanşeze ori să alimenteze atâtea angoase?
R: Pentru că le deturnează. În loc să spună "Mi-e teamă pentru viaţa mea profesională" ori "Mă tem pentru viaţa mea de familie", spunem "Mi-e teamă pentru lume". Obsesia nefericirii aproapelui şi a catastrofelor anunţate evită abordarea propriilor emoţii. Actualitatea devine un subiect de conversaţie ce permite să nu comunicăm cu adevărat. Atunci când eşti prizonierul informaţiei, nu încerci să înţelegi ce se petrece în interiorul tău. Prin contrast, lucrul acesta linişteşte, ca o teorie sălbatică şi magică. Îţi poţi spune: dacă lumea este atât de bolnavă, la urma urmei mie nu îmi merge chiar atât de rău! Te joci cu ideea unei boli pe care o controlezi şi, în fond, te aperi pe tine însuţi cu aceasta. Tot auzind că lumii îi merge rău, am ajuns să credem lucrul acesta.
Î: Or, nu este adevărat din punct de vedere obiectiv, în opinia dv?
R: Lumii nu îi merge mai rău ca altădată. Dar a vedea totul în negru ne face pasivi faţă de perspectivele actualităţii. Pentru a ne apăra de atâta anxietate, adoptăm o poziţie defensivă şi un defetism liniştit. O viziune a lumii puţin cam simplistă, formatată printr-o scenografie asemănătoare celei a romanelor poliţiste. Ca şi cum ar exista întotdeauna un personaj rău şi unul bun. Cei care ne ameninţă şi cei care ne apără. Lumea este mult mai complicată decât aceasta. Problema nu vine din informaţie, ci din relaţia pe care o întreţinem cu ea. Suntem prizonieri ai unei relaţii pasive şi triste cu actualitatea. Nu acordăm importanţă decât informaţiilor ce ne confirmă neliniştea şi presentimentele pesimiste, şi ajungem să construim o actualitate după imaginea noastră, puternică datorită unor certitudini şi idei de o francheţe brutală.
Î: În calitate de psihiatru, observaţi ravagiile actualităţii asupra pacienţilor dv?
R: Oamenii pe care îi primesc au acceptat, în general, ideea că dificultăţile pot fi în ei, şi că nu sunt în lume. Au făcut deja un pas mare. Nu am chef să inventez, astăzi, un nou sindrom şi să înfiinţez clinici pentru "supradoză de informaţie". Nu se aşteaptă de la psihiatri ca ei să creeze în permanenţă noi patologii. Nu am de vânzare niciun medicament pentru tratarea supradozei de informaţie! În schimb, cred că este de resortul psihiatriei să explice că, în informaţie, uzăm abuziv de vocabularul nostru. O ţară nu poate fi "deprimată". Depresia este un fenomen individual. Iar o depresie, în sensul clinic al termenului, nu are nimic de-a face cu depresia suburbiilor, a cadrelor ori a Bursei. La fel, o întreprindere nu poate fi "bolnavă". Să ne ferim de cuvintele catastrofice pe care ni le dau informaţiile în permanenţă. A ne întreba dacă este bine să primim fie în maniera culpabilizării şi ipohondriei în sens patologic înseamnă a face oarecum o operă de "salubritate psihologică", adică ne cufundă într-o stare de anxietate permanentă şi excesivă. Această tendinţă de nevrotizare a cotidianului este, la urmea urmei, o boală dintr-o ţară opulentă şi cu un grad mare de securitate. În mod paradoxal, ne îngrijorăm la fel de mult şi pentru că totul merge bine.
Î: Cum putem ieşi din această situaţie?
R: Am putea lua un pic mai puţine ştiri din afară, şi puţin mai multe din interior. Să ne plasăm într-o poziţie mai puţin defensivă în raport cu propriile noastre emoţii. Să înţelegem că, în această nevoie de informaţii, există şi o nevoie de a fugi de sine. Ar trebui să regăsim gustul unei autentice comunicări cu ceilalţi. Nu există "tratament". Ar trebui să fim capabili să ne distanţăm puţin, să repunem evenimentele în perspectivă şi să le analizăm, în loc să rămânem lipiţi de imediat şi de imaginile cu impact brutal ce nu dau decât emoţie. Să încetăm să simplificăm din teama de a ne confrunta cu complexitatea realului. Să admitem o dată pentru totdeauna că nu controlăm totul. ªi, de ce nu, să ne angajăm puţin mai mult. Cred mult în poziţia activă şi critică a angajării. Aceasta ne învaţă să ne îndoim şi să punem în discuţie. (Rompres)
