O dezbatere intensă agită comunitatea medicală din SUA în privinţa prezenţei apropiaţilor în cursul etapei periculoase în care bolnavii sunt reanimaţi, scrie Jean-Michel Bader în articolul apărut într-o ediţie recentă a cotidianului francez Le Figaro.
Sfârşitul unei după-amieze, în toamna anului 1982. Medicii şi chirurgii din cadrul Spitalului Foote, din Jackson /statul american Michigan/, primesc un membru al poliţiei autostrăzilor ciuruit de gloanţe de către un mic hoţ de maşini. Pe când erau ocupaţi cu pregătirea bolnavului pentru blocul operator, a venit soţia acestuia, împreună cu circa 15 poliţişti în uniformă. Ea a cerut prin intermediul reverendului Hank Post, capelanul spitalului, să îl asiste pe soţul său în timpul manevrelor de resuscitare cardiopulmonară /masaj cardiac şi ventilare artificială/. Având în vedere contextul /culoarul era plin de oameni în uniformă/, medicii au sfârşit prin a accepta ca ea să îşi însoţească soţul până la blocul operator, unde acesta a murit, la scurt timp, din cauza unor hemoragii."Zgomot de coaste rupte"
De atunci, capelanul Post a militat atât de bine pe lângă medici şi restul personalului, încât a obţinut o politică a uşilor deschise pentru familii la Spitalul Foote, care permite prezenţa rudelor la secţia de urgenţă, şi aceasta, de 21 de ani. După două decenii de dezbateri intense, această practică se răspândeşte rapid în Statele Unite ale Americii, cu spijinul oamenilor bisericii şi al infirmierelor. Dr. Jerome Groopman /de la Spitalul Beth Israel Deaconesses, din Boston/ aprecia, recent, în ziarul The New Yorker, că aproximativ jumătate dintre spitalele americane permit prezenţa membrilor familiei.
Cu toate acestea, manevrele realizate de echipele medicale în cadrul urgenţei, mai ales traumatologice, pot fi deosebit de şocante pentru nişte persoane neavizate: "Trebuie să ne imaginăm sângerările arteriale, zgomotul coastelor rupte, există vomă, excremente, convulsii, strigăte de luptă, ordine, comandamente care se întrepătrund", mărturiseşte un reanimator parizian. Într-adevăr, nu este un spectacol care să le fie arătat rudelor, apropiaţilor, şi aproape că nici acelor neprofesionişti de la urgenţă care sunt reprezentanţii bisericii ori asistenţii sociali.
Într-o scrisoare adresată ziarului Le Figaro, dr. Charles Schwab, preşedintele Asociaţiei Americane de Chirurgie Traumatologică, apreciază că, "în cazul în care nu va exista dovada ştiinţifică a lipsei unor consecinţe negative pentru pacient, ori cea a unui beneficiu măsurabil ca acesta din urmă să aibă membri ai familiei prezenţi în timpul manevrelor de salvare, probabil că majoritatea centrelor de traumatologie vor continua să nu accepte" prezenţa unor apropiaţi "la patul bolnavului, decât după realizarea tratamentelor invazive". În 1999, publicaţia medicală Journal of Trauma a publicat un articol al dr. Stephen Smith /de la Universitatea din Arkansas/ care îi chestionase pe majoritatea colegilor săi: 98 la sută dintre chirurgii şi 80 la sută dintre infirmierele din cadrul secţiilor de urgenţă se pronunţau împotriva prezenţei rudelor în orice moment al acordării îngrijirilor.
Cu toate acestea, în 1993, Congresul anual al Asociaţiei Americane a Infirmierelor din secţiile de urgenţă a votat în unanimitate o moţiune ce susţinea prezenţa membrilor familiei. Ideea este următoarea: văzând la ce extreme terapeutice sunt nevoite să recurgă echipele medicale în încercările lor eroice de salvare a vieţii bolnavilor, familiile înţeleg mai bine că s-a făcut totul, admiţând mai rapid faptul că eforturile făcute au devenit inutile, şi încep doliul.
Ce ştiu, însă, cu adevărat, cetăţenii /americani şi francezi/ despre tehnicile medicale de reanimare? Oare nu riscă ei să confunde "simpla" resuscitare a unui pacient care a suferit un stop cardiac cu îngrijirea unei persoane cu traumatisme multiple, cu leziuni multiple ale organelor? (Rompres)
