Toţi, sau aproape toţi, am vrea să trăim mai
mult. Dar ce trebuie să facem pentru aceasta? Există un sistem destul de simplu
şi funcţionează, încă de azi (fără să mai aşteptăm ca oamenii de ştiinţă să
găsească genele fenomenului de îmbătrânire): trebuie doar să mâncăm puţin.
ªi de ce persoanele care mănâncă puţin trăiesc mai mult? Acest lucru până nu
demult nu se ştia. Acum există câteva idei în plus. Se pare că un rol îl au hormonul
de creştere şi insulina. Să vedem ce
ce, scrie autorul articolului din Corriere
della Sera. Un grup de cercetători de la Universitatea Sud din
Illinois - lucrarea este publicată în 'Proceedings of the National
Academy of Sciences' - au făcut experienţe pe nişte şoareci normali şi
pe şoareci cărora le-a fost "oprit" cu ajutorul ingineriei genetice
receptorul pentru hormonul de creştere. Jumătate dintre animale a fost ţinută
la regim, cealaltă jumătate avea mâncare la discreţie. Animalele normale care
erau supuse la regim au trăit mai mult decât cele care mâncau liber. Până aici
nimic nou. Animalele fără receptori pentru hormonul de creştere trăiau mai
mult, cu sau fără regim, dar niciodată mai mult decât animelele normale cu
regim.
Aceasta înseamnă următorul lucru: 1) Reducerea caloriilor
în dietă este ca şi cum ai îndepărta gena care serveşte drept receptor
hormonului de creştere; 2) cele două lucruri împreună - puţine
calorii şi a nu avea receptorul pentru hormonul de creştere - nu lungesc viaţa
şi mai mult. Aceste experimente demonstrează că viaţa animalelor (şi nu există
motiv să nu fie aşa şi pentru om) se poate prelungi puţin - cu aproximativ 30%
- dar probabil nu mai mult. Cine mănâncă mult - bărbaţi şi şoareci - devine rezistent
la acţiunea insulinei (este hormonul care ajută la utilizarea zahărului pe
care îl luăm din alimente). Astfel organismul nu utilizează bine zaharurile şi
intervine obezitatea, tensiunea ridicată, diabetul şi apoi bolile de inimă. Cercetătorii
de la Illinois au stabilit foarte clar faptul că şoarecii normali care mâncau
la discreţie erau rezistenţi la acţiunea insulinei şi acest lucru se corectează
bine cu ajutorul regimului alimentar.
ªi hormonul de creştere induce rezistenţa la insulină. Întreruperea
receptorului corectează neajunsul, şi, într-adevăr, şoarecii fără receptori
pentru hormonul de creştere aveau oricum o bună sensibilitate la acţiunea
insulinei, cu dietă, fireşte, dar şi dacă erau lăsaţi liberi să mănânce cât
voiau.
Studierea hormonului de creştere şi rezistenţa la insulină este
aproape în mod cert o modalitate de a înţelege mai bine mecanismele
îmbătrânirii, şi chiar de a încerca producerea unui medicament care să
poată prelungi viaţa (pastila longevităţii şi a unei îmbătrâniri frumoase). Dar
va exista oare, într-o bună zi, un astfel de medicament? Este foarte probabil.
Va costa, fireşte, ani de lucru şi sute de milioane de dolari (sau de euro),
iar când va sosi i se va face publicitate ca fiind medicamentul nemuririi.
Ne întrebăm însă dacă într-adevăr ne va prelungi viaţa? Probabil, puţin.
Exact aşa cum se întâmplă acum dacă mâncăm mai puţin. În urmă cu câţiva ani,
profesorul Sirchia (fost ministru al sănătăţii) a sugerat ca
restaurantele să reducă porţiile. Propunerea aceasta a stârnit polemici,
desigur. Adevărul este că aşa ar trebui să procedăm dacă dorim să trăim ceva
mai mult, atât la restaurant - pentru cei care le frecventează puţin sau
niciodată - şi acasă, conchide autorul articolului. (Rompres)
