O genă ar putea fi viitoarea armă pentru evitarea
riscului de respingere cronică după un transplant. Mai mult: prin 'terapia genică' s-ar putea să nu mai
fie necesară - decât pentru o scurtă perioadă - scăderea apărării organismului
prin tratamentul specific indispensabil pentru ca sistemul imunitar să accepte
noul organ. Acestea
sunt perspectivele deschise de un studiu italian desfăşurat în departamentul de
Medicină moleculară al Institutului
'Mario Negri' din Bergamo
"În felul acesta devine posibilă numai modificarea organului transplantat, nu şi a întregului organism", a precizat directorul institutului, Giuseppe Remuzzi. "Sperăm să putem utiliza medicamentele de suprimare imunitară exclusiv în primisima perioadă după transplant". Este un rezultat important şi de dorit, ţinând seama că această terapie, astăzi indispensabilă, scade apărarea imunitară în tot organismul.
Obstacolul cel mai mare în reuşita unui transplant îl constituie respingerea cronică, sau răul treptat ce se manifestă în ani până la pierderea funcţiei noului organ. În faţa respingerii acute (care poate interveni într-o lună) se poate interveni printr-un tratament farmaceutic. "Respingerea cronică, însă - afirmă Ariela Benigni, una dintre autoarele studiului - este încă o ameninţare la adresa supravieţuirii pe termen lung şi în ultimii zece ani nu a existat nici un semn de ameliorare".
Dar noua cercetare găseşte o cale de ieşire, 'terapia genică antirespingere'. Cercetătorii au golit în întregime de patrimoniul genetic un virus vag asemănătur cu cel al răcelii; în interiorul său a fost introdusă gena care produce proteina CTLA4Ig, capabilă să reducă activarea sistemului imunitar. ªi iată că virusul s-a transformat în vehicul pentru a introduce în noul organ proteina care ştie să ţină sub control sistemul imunitar. Fără să fie agresiv, virusul-navetă păstrează capacitatea de penetrare în interiorul celulelor, dar în loc să le infecteze (cum ar fi făcut în condiţii normale) eliberează în ele gena-medicament, care acţionează asupra apărării imunitare numai local. Cu alte cuvinte sistemul imunitar nu reuşeşte să afecteze noul organ, chiar dacă rămâne perfect eficient în restul organismului.
Terapia a fost testată pe două grupuri de şoareci care au suferit un transplant de rinichi. Numai unul dintre cele două grupuri, însă, a primit un rinichi modificat genetic. După câteva luni s-a văzut că şoarecii fără terapie genică au suferit respingerea cronică; la ceilalţi, în schimb, nici un semnal de respingere. Analizând apoi ţesutul rinichilor modificaţi, cercetătorii au constatat că s-au format în ele celule "de adaptare", graţie cărora sistemul imunitar al primitorului a recunoscut organul donatorului ca şi cum ar fi fost al său. S-a creat astfel o situaţie pe care medicii o numesc toleranţă imunologică.
ªi iată cum funcţionează proteina antirespingere. În condiţii normale, un organ transplantat este perceput ca o ameninţare la adresa sistemului imunitar care se dezlănţuie împotriva lui. Când însă este introdus organul 'modificat', proteina anti-respingere transportată la bordul virusului, interferează cu semnalul de alarmă lansat de sistemul imunitar şi îl blochează, distrugând în felul acesta întregul sistem de apărare. Dar acest lucru se întâmplă numai în noul organ, în timp ce în restul organismului apărările imunitare rămân nealterate.
Deocamdată terapia este încă în fază de experimentare (următorul pas va fi testul pe primate). Va mai fi nevoie de mult timp pentru a deveni efectivă, dar oamenii de ştiinţă consideră că s-ar putea trece la experimentarea pe om într-un interval de trei-cinci ani. (Rompres)
"În felul acesta devine posibilă numai modificarea organului transplantat, nu şi a întregului organism", a precizat directorul institutului, Giuseppe Remuzzi. "Sperăm să putem utiliza medicamentele de suprimare imunitară exclusiv în primisima perioadă după transplant". Este un rezultat important şi de dorit, ţinând seama că această terapie, astăzi indispensabilă, scade apărarea imunitară în tot organismul.
Obstacolul cel mai mare în reuşita unui transplant îl constituie respingerea cronică, sau răul treptat ce se manifestă în ani până la pierderea funcţiei noului organ. În faţa respingerii acute (care poate interveni într-o lună) se poate interveni printr-un tratament farmaceutic. "Respingerea cronică, însă - afirmă Ariela Benigni, una dintre autoarele studiului - este încă o ameninţare la adresa supravieţuirii pe termen lung şi în ultimii zece ani nu a existat nici un semn de ameliorare".
Dar noua cercetare găseşte o cale de ieşire, 'terapia genică antirespingere'. Cercetătorii au golit în întregime de patrimoniul genetic un virus vag asemănătur cu cel al răcelii; în interiorul său a fost introdusă gena care produce proteina CTLA4Ig, capabilă să reducă activarea sistemului imunitar. ªi iată că virusul s-a transformat în vehicul pentru a introduce în noul organ proteina care ştie să ţină sub control sistemul imunitar. Fără să fie agresiv, virusul-navetă păstrează capacitatea de penetrare în interiorul celulelor, dar în loc să le infecteze (cum ar fi făcut în condiţii normale) eliberează în ele gena-medicament, care acţionează asupra apărării imunitare numai local. Cu alte cuvinte sistemul imunitar nu reuşeşte să afecteze noul organ, chiar dacă rămâne perfect eficient în restul organismului.
Terapia a fost testată pe două grupuri de şoareci care au suferit un transplant de rinichi. Numai unul dintre cele două grupuri, însă, a primit un rinichi modificat genetic. După câteva luni s-a văzut că şoarecii fără terapie genică au suferit respingerea cronică; la ceilalţi, în schimb, nici un semnal de respingere. Analizând apoi ţesutul rinichilor modificaţi, cercetătorii au constatat că s-au format în ele celule "de adaptare", graţie cărora sistemul imunitar al primitorului a recunoscut organul donatorului ca şi cum ar fi fost al său. S-a creat astfel o situaţie pe care medicii o numesc toleranţă imunologică.
ªi iată cum funcţionează proteina antirespingere. În condiţii normale, un organ transplantat este perceput ca o ameninţare la adresa sistemului imunitar care se dezlănţuie împotriva lui. Când însă este introdus organul 'modificat', proteina anti-respingere transportată la bordul virusului, interferează cu semnalul de alarmă lansat de sistemul imunitar şi îl blochează, distrugând în felul acesta întregul sistem de apărare. Dar acest lucru se întâmplă numai în noul organ, în timp ce în restul organismului apărările imunitare rămân nealterate.
Deocamdată terapia este încă în fază de experimentare (următorul pas va fi testul pe primate). Va mai fi nevoie de mult timp pentru a deveni efectivă, dar oamenii de ştiinţă consideră că s-ar putea trece la experimentarea pe om într-un interval de trei-cinci ani. (Rompres)
