Cercetătorii americani au demonstrat că pacienţii cu insuficienţă cardiacă sistolică la care ventriculul stâng era mult slăbit, cu insuficienţa importantă a funcţiei de pompă au prezentat o ameliorare dramatică a bolii după transplantul renal. Aceste descoperiri sunt contrare celor crezute până acum, conform cărora transplantul renal ar duce la agravarea insuficienţei cardiace sistolice.
În studiu au fost incluşi 103 de pacienţi şi care au fost urmăriţi timp de 5 ani. Înainte de transplant toţi bolnavii prezentau fenomene de insuficienţă cardiacă congestivă cu fracţia de ejecţie egală sau mai mică de 40%. Cercetătorii au evaluat funcţia de pompă a bolnavilor la 6 respectiv 12 luni de la transplant. Rezultatele au arătat o îmbunătăţire a funcţiei de pompă la peste 86% dintre pacienţi. La 70% dintre bolnavi funcţia de pompă a revenit la normal sau aproape de normal după transplant. Uimitor chiar, majoritatea bolnavilor cu insuficienţă cardiacă gravă după transplant au revenit la o funcţie semnificativ mai bună. S-a observat o ameliorare şi a fenomenelor de cardiopatie ischemică. Fracţia de ejecţie a crescut chiar şi la cei care au suferit înainte bypass coronarian. Factorul cel mai important în afectarea funcţiei cradiace a fost perioada de timp în care pacienţii au fost dializaţi.
Concluziile grupului au fost că cea mai bună soluţie pentru bolnavii cu insuficienţă cardiacă şi renală ar fi să se recurgă la transplant cât mai repede posibil şi având în vedere timpul de aşteptare îndelungat (de la 3 ână la 5 ani) bolnavii ar trebuii încurajaţi să facă rost de donatori. Încă nu se ştie de ce dializa prelungită reduce beneficiile transplantului renal legate de inimă, dar se pare că anumite substanţe toxice care se asociază cu stadiul final al insuficienţei renale exercită efecte advesre pe musculatura inimii. Unele dintre aceste toxine nu se elimină complet în cursul procesului de dializă, iar expunerea îndelungată la acestea creşte riscul afectării cardiace.
