În urmă cu mai mult de 20 de ani, la primele realizări în
domeniul cardiologiei intervenţionale când medicii au practicat primele
angioplastii şi s-au montat primele stenturi coronariene, puţini şi-ar fi
imaginat că într-o bună zi arterele coronare mult stenozate vor putea fi ţinute
deschis cu ajutorul unor tuburi metalice şi nicicum nu s-a putut imagina modul
în care suportul metalic ar putea fi îndepărtat după „vindecarea” arterei
coronare respective.
Ieri, cu ocazia Sesiunii
ªtiinţifice a Societăţii de Angiografie Cardiovasculară şi Intervenţională
(SCAI) de la Chicago, Prof. Dr. Richard S. Stack de la Universitatea „Duke” a trecut în
revistă câteva dintre impresionantele progrese realizate de cardiologii intervenţionişti
de la umflarea primului balonaş de angioplastie până la prima implantare a unui
stent bio-resorbabil, lucrare intitulată: „How
Can You Get Out of a Full-Metal Jacket?”. „Este o poveste fantastică. Este
de necrezut unde s-a putut ajunge în decurs de 20 de ani”, spune dr. Stack,
care este şi preşedintele firmei Synecor,
o companie specializată în dezvoltatrea unor noi tehnologii medicale, inclusiv
stenturile bioresorbabile.
În primele zile a angioplastiei coronariene transluminale percutanate (PTCA) fiecare procedură de implantare de stent avea o durată de cel puţin 4-5 ore şi circa unul din 20 de pacienţi a suferit un infarct miocardic acut în laboratorul de cateterizare, cardiologul intervenţionist neputând face altceva decât să apeleze de urgenţă la chirurgii cardiovasculari.
Introducerea ghidurilor de îndrumare în PTCA a dus la uşurarea practicării metodei şi la scurtarea duratei intervenţiei. Stenturile de metal şi noua medicaţie anticoagulantă au redus incidenţa ocluziilor arteriale acute din timpul procedurii. Dar, pe de altă parte stenturile s-au dovedit a fi în mare parte expuse la obstruare prin ţesut cicatriceal după câteva luni de la implantare, o complicaţie denumită reocluzie sau restenoză.
Stenturile cu eliberare de medicamente, introduse cu doar câţiva ani în urmă, au redus cu mult rata acestor restenoze, devenind foarte repede un sprijin de nădejde a terapiei intervenţionale. Utilizarea lor în tratamentul unor segmente largi ale circulaţiie coronariene, în schimb, au dus la apariţia unor noi provocări pentru specialiştii în domeniu.
O arteră care conţine un implant din material metalic reprezintă o problemă importantă atunci când bolnavul are nevoie de o intervenţie de by-pass arterial. Totodată, un implant metalic face imposibil efectuarea anumitor proceduri imagistive neinvazive dar puternice, ca de exemplu rezonanţa magnetică nucleară (RMN).
Primele stenturi bio-resorbabile, dispozitive aflate încă în fază de experiment, au fost recent implantate pentru prima dată la oameni. Aceste stenturi noi prezintă (deţin) toată rezistenţa stenturilor metalice şi pot elibera medicamente pentru a preveni restenoza arterei. Diferenţa majoră între cele două tipuri constă în capacitatea stentului resorbabil ca după vindecarea arterei să fie parctic „înghiţit” (încorporat) de peretele vasului sanguin şi dizolvat în dioxid de carbon şi apă, artera respectivă redobândindu-şi astfel vechea formă naturală.
„Un stent coronarian metalic convenţional poate fi asemănat cu un braţ rupt în cazul căruia aparatul gipsat nu ar mai fi niciodată îndepărtat”, spune dr. Stack. „Artera vindecată nu mai are nevoie de stent.”
În primele zile a angioplastiei coronariene transluminale percutanate (PTCA) fiecare procedură de implantare de stent avea o durată de cel puţin 4-5 ore şi circa unul din 20 de pacienţi a suferit un infarct miocardic acut în laboratorul de cateterizare, cardiologul intervenţionist neputând face altceva decât să apeleze de urgenţă la chirurgii cardiovasculari.
Introducerea ghidurilor de îndrumare în PTCA a dus la uşurarea practicării metodei şi la scurtarea duratei intervenţiei. Stenturile de metal şi noua medicaţie anticoagulantă au redus incidenţa ocluziilor arteriale acute din timpul procedurii. Dar, pe de altă parte stenturile s-au dovedit a fi în mare parte expuse la obstruare prin ţesut cicatriceal după câteva luni de la implantare, o complicaţie denumită reocluzie sau restenoză.
Stenturile cu eliberare de medicamente, introduse cu doar câţiva ani în urmă, au redus cu mult rata acestor restenoze, devenind foarte repede un sprijin de nădejde a terapiei intervenţionale. Utilizarea lor în tratamentul unor segmente largi ale circulaţiie coronariene, în schimb, au dus la apariţia unor noi provocări pentru specialiştii în domeniu.
O arteră care conţine un implant din material metalic reprezintă o problemă importantă atunci când bolnavul are nevoie de o intervenţie de by-pass arterial. Totodată, un implant metalic face imposibil efectuarea anumitor proceduri imagistive neinvazive dar puternice, ca de exemplu rezonanţa magnetică nucleară (RMN).
Primele stenturi bio-resorbabile, dispozitive aflate încă în fază de experiment, au fost recent implantate pentru prima dată la oameni. Aceste stenturi noi prezintă (deţin) toată rezistenţa stenturilor metalice şi pot elibera medicamente pentru a preveni restenoza arterei. Diferenţa majoră între cele două tipuri constă în capacitatea stentului resorbabil ca după vindecarea arterei să fie parctic „înghiţit” (încorporat) de peretele vasului sanguin şi dizolvat în dioxid de carbon şi apă, artera respectivă redobândindu-şi astfel vechea formă naturală.
„Un stent coronarian metalic convenţional poate fi asemănat cu un braţ rupt în cazul căruia aparatul gipsat nu ar mai fi niciodată îndepărtat”, spune dr. Stack. „Artera vindecată nu mai are nevoie de stent.”
