Cauzele maladiei Parkinson nu au
fost pe deplin clarificate până în prezent. Dar o firmă de biotehnologie din SUA
a elaborat un nou procedeu de terapie genetică, în cadrul căruia, cu ajutorul
unor viruşi, în celulele creierului bolnavului de Parkinson se introduc gene
responsabile pentru producerea unor proteine, care împiedică distrugerea
celulelor nervoase. În realitate, nu acest fapt constituie adevărata noutate, ci acela că funcţionarea genei sus-amintite
poate fi intensificată sau încetinită cu ajutorul unei substanţe care imită
efectul hormonului care reglează năpârlirea insectelor, deci, în acest fel se poate
regla producerea de proteine cu ajutorul unui efect vindecător. Procedeul a
fost descris de revista americană New
Scientist, care anunţă totodată că se prevede că peste câţiva ani va începe
şi experimentarea clinică pe oameni.
Maladia Parkinson are o origine nelămurită deocamdată, în parte este o boală neurologică centrală, care parţial se moşteneşte. Ea constă în faptul că pe o parte din trunchiul cerebral se distrug celulele nervoase producătoare de dopamină. Din cauza nivelului scăzut al acestei substanţe chimice, dopamina, care are rolul de transmite stimuli nervoşi, se deteriorează legătura dintre celulele nervoase şi muşchi, deci încep să apară simptomele caracteristice bolii Parkinson. În prezent, boala nu este vindecabilă, dar există anumite tratamente care trebuie urmate toată viaţa. Maladia Parkinson afectează un număr de 60-180 de oameni din o sută de mii.
În deceniile trecute, au fost elaborate numeroase medicamente, cu efecte foarte diverse, care au drept scop reducerea, estomparea simptomelor bolii. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că cei care suferă de maladia Parkinson, în majoritatea cazurilor suferă şi de depresii nervoase. În ţările dezvoltate, tratamentele bolii se fac pe baza unor prescripţii specifice date de medici specialişti.
La începutul anilor 1990, cercetătorii specialişti în maladia Parkinson şi-au dat seama că în creier sunt produse anumite proteine care ajută la menţinerea în viaţă a celulelor nervoase producătoare de dopamină, formează ramificaţii de nervuri care asigură legăturile între celulele respective, dar asigură şi alte activităţi vitale ale celulelor nervoase. Aceste ramificaţii au fost denumite factori neurotropi dopaminerg şi, în prezent, se cunosc peste douăzeci de tipuri din aceşti factori. Dintre ei fac parte factorii de creştere care au efecte diferite, printre care proteina GDNF, descrisă pentru prima dată în anul 1993. Împreună cu alţi factori neutropi, şi această substanţă a intrat repede în vizorul cercetătorilor în domeniul farmacologiei. În experimentările pe animale au apărut rezultate foarte încurajatoare, şi s-a început şi experimentarea clinică pe oameni, numai că în anul 2004 acestea din urmă au fost stopate, din cauză că s-a constatat că GDNF a provocat la maimuţe leziuni cerebrale.
Unii dintre cercetători consideră că ar fi necesară reglementarea mai exactă a cantităţii de GDNF care trebuie introdusă în creier. Problema este foarte complicată, fiind vorba de proteină, substanţă care nu poate fi înghiţită în formă de tablete, nici introdusă, în formă de injecţie, în circulaţia sanguină, deoarece, prin aceste metode GDNF nu poate ajunge în creier. De aceea, oamenii de ştiinţă s-au gândit să trimită în creier nu substanţa GDNF, ci gena care conţine codul (un fel de reţetă) acestei substanţe. Tocmai în acest scop este necesară şi oportună folosirea, ca ajutor, a anumiţilor viruşi, drept purtători.
Gena GDNF poate fi şi ea implantată în viruşi, iar în cadrul experienţelor de acest fel, pe animale, procedeul cu viruşii purtători, se aplică de peste un deceniu. Numai că una din problemele nerezolvate încă este cum s-ar putea reglementa producerea proteinei GDNF. Cercetătoarea americană Deborah Brooks, împreună cu echipa sa de oameni de ştiinţă, s-a gândit la o soluţie, şi anume ca, pe lângă gena GDNF, să implanteze în virusul purtător şi gena receptorului hormonal, care reglează năpârlirea insectelor, completând deci setul cu o "porţiune de gene", responsabilă pentru ajungerea genei GDNF în stare activă. Gena introdusă în celulele nervoase începe să producă receptorul hormonal, iar receptorul stopează intrarea în funcţiune a genei GDNF, adică formarea proteinei GDNF.
Iar dacă o mixtură care se leagă în mod special de receptorul hormonal pentru reglarea năpârlirii insectelor - mixtură care poate fi luată şi sub formă de tabletă şi, în plus, nu dispune nici de efecte farmaceutice de sine stătătoare - este introdusă într-o celulă nervoasă tratată dinainte cu virusul purtător de gene, despre care s-a vorbit mai sus, celula în care s-au implantat genele care poartă moştenirea genetică face legătura cu porţiunea de gene care are rolul să activeze gena GDNF, după care începe producerea proteinei GDNF. În schimb, dacă nu se administrează respectiva substanţă activă, gena GDNF nu funcţionează deloc.
Pe lângă maladia Parkinson, metoda descrisă mai sus, adică dacă în locul genei GDNF este implantat în virusul purtător altceva, poate fi utilizată şi în cazuri altor diagnostice. Potrivit speranţelor cercetătorilor, experimentarea noului procedeu pe om va fi începută în anul 2008. (Rompres)
Maladia Parkinson are o origine nelămurită deocamdată, în parte este o boală neurologică centrală, care parţial se moşteneşte. Ea constă în faptul că pe o parte din trunchiul cerebral se distrug celulele nervoase producătoare de dopamină. Din cauza nivelului scăzut al acestei substanţe chimice, dopamina, care are rolul de transmite stimuli nervoşi, se deteriorează legătura dintre celulele nervoase şi muşchi, deci încep să apară simptomele caracteristice bolii Parkinson. În prezent, boala nu este vindecabilă, dar există anumite tratamente care trebuie urmate toată viaţa. Maladia Parkinson afectează un număr de 60-180 de oameni din o sută de mii.
În deceniile trecute, au fost elaborate numeroase medicamente, cu efecte foarte diverse, care au drept scop reducerea, estomparea simptomelor bolii. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că cei care suferă de maladia Parkinson, în majoritatea cazurilor suferă şi de depresii nervoase. În ţările dezvoltate, tratamentele bolii se fac pe baza unor prescripţii specifice date de medici specialişti.
La începutul anilor 1990, cercetătorii specialişti în maladia Parkinson şi-au dat seama că în creier sunt produse anumite proteine care ajută la menţinerea în viaţă a celulelor nervoase producătoare de dopamină, formează ramificaţii de nervuri care asigură legăturile între celulele respective, dar asigură şi alte activităţi vitale ale celulelor nervoase. Aceste ramificaţii au fost denumite factori neurotropi dopaminerg şi, în prezent, se cunosc peste douăzeci de tipuri din aceşti factori. Dintre ei fac parte factorii de creştere care au efecte diferite, printre care proteina GDNF, descrisă pentru prima dată în anul 1993. Împreună cu alţi factori neutropi, şi această substanţă a intrat repede în vizorul cercetătorilor în domeniul farmacologiei. În experimentările pe animale au apărut rezultate foarte încurajatoare, şi s-a început şi experimentarea clinică pe oameni, numai că în anul 2004 acestea din urmă au fost stopate, din cauză că s-a constatat că GDNF a provocat la maimuţe leziuni cerebrale.
Unii dintre cercetători consideră că ar fi necesară reglementarea mai exactă a cantităţii de GDNF care trebuie introdusă în creier. Problema este foarte complicată, fiind vorba de proteină, substanţă care nu poate fi înghiţită în formă de tablete, nici introdusă, în formă de injecţie, în circulaţia sanguină, deoarece, prin aceste metode GDNF nu poate ajunge în creier. De aceea, oamenii de ştiinţă s-au gândit să trimită în creier nu substanţa GDNF, ci gena care conţine codul (un fel de reţetă) acestei substanţe. Tocmai în acest scop este necesară şi oportună folosirea, ca ajutor, a anumiţilor viruşi, drept purtători.
Gena GDNF poate fi şi ea implantată în viruşi, iar în cadrul experienţelor de acest fel, pe animale, procedeul cu viruşii purtători, se aplică de peste un deceniu. Numai că una din problemele nerezolvate încă este cum s-ar putea reglementa producerea proteinei GDNF. Cercetătoarea americană Deborah Brooks, împreună cu echipa sa de oameni de ştiinţă, s-a gândit la o soluţie, şi anume ca, pe lângă gena GDNF, să implanteze în virusul purtător şi gena receptorului hormonal, care reglează năpârlirea insectelor, completând deci setul cu o "porţiune de gene", responsabilă pentru ajungerea genei GDNF în stare activă. Gena introdusă în celulele nervoase începe să producă receptorul hormonal, iar receptorul stopează intrarea în funcţiune a genei GDNF, adică formarea proteinei GDNF.
Iar dacă o mixtură care se leagă în mod special de receptorul hormonal pentru reglarea năpârlirii insectelor - mixtură care poate fi luată şi sub formă de tabletă şi, în plus, nu dispune nici de efecte farmaceutice de sine stătătoare - este introdusă într-o celulă nervoasă tratată dinainte cu virusul purtător de gene, despre care s-a vorbit mai sus, celula în care s-au implantat genele care poartă moştenirea genetică face legătura cu porţiunea de gene care are rolul să activeze gena GDNF, după care începe producerea proteinei GDNF. În schimb, dacă nu se administrează respectiva substanţă activă, gena GDNF nu funcţionează deloc.
Pe lângă maladia Parkinson, metoda descrisă mai sus, adică dacă în locul genei GDNF este implantat în virusul purtător altceva, poate fi utilizată şi în cazuri altor diagnostice. Potrivit speranţelor cercetătorilor, experimentarea noului procedeu pe om va fi începută în anul 2008. (Rompres)
