Pentru adepţii practicii, urina este un elixir
miraculos, din care şi-au făcut prima băutură a zilei, în locul cafelei... Pentru
majoritatea oamenilor, în schimb, este vorba de un lichid ce trebuie rezervat -
în mod exclusiv - vasului WC. A-ţi bea propria urină este, oare, chiar atât de
benefic pentru sănătate pe cât ne asigură amatorii?, se întreabă Maxine Frith,
în articolul publicat în cotidianul britanic The Independent şi preluat de ultima ediţie a revistei franceze Courrier International.
În urmă cu câteva săptămâni, drumeţul britanic Paul Beck s-a aflat, timp de şase zile, în situaţie critică în nişte munţi din Spania, şi a supravieţuit bându-şi urina. "A fost ceva destul de respingător, dar am fost nevoit să o fac de cinci ori în total, pentru a evita deshidratarea", spune el. Admiţând că băutul urinei proprii poate fi un factor de supravieţuire în condiţii extreme, este, oare, acesta, un lucru într-adevăr bun pentru sănătate?
Urinoterapia (sau amarolia) datează din timpuri străvechi. După spusele unora, până şi Biblia ar face aluzie la acest procedeu. Spre deosebire de o idee preconcepută, urina nu este un reziduu al organismului, ci rezultă dintr-o filtrare a sângelui. Sângele, încărcat cu elemente nutritive, trece prin ficat, care extrage toxinele din el. Sângele purificat suferă, apoi, o a doua filtrare, făcută de rinichi, unde sunt eliminaţi compuşi de care organismul nu are nevoie. De aceea, urina este sterilă în grad înalt (la oamenii sănătoşi): ea se compune din 95% apă şi 5% diverse elemente, îndeosebi vitamine, minerale, proteine, anticorpi şi alte substanţe, cum sunt ureea şi acidul uric, nişte reziduuri ale metabolismului.
Adepţii urinoterapiei apreciază că un astfel de "cocteil" poate vindeca boli de la guturai până la cancer, aducând - totodată - energie şi stimulând performanţele sexuale. Dacă această practică a fost - dintotdeauna - răspândită în China, India şi Asia de Sud-Est, un mic grup de occidentali, din ce în ce mai numeros, îşi ia şi el doza zilnică.
Astfel, urina poate fi utilizată sub formă de picături pentru ochi sau urechi, ca gargară, ori pentru îmbăiere. Binefacerile unei astfel de cure nu sunt, însă, deloc dovedite, iar numeroşi experţi rămân sceptici.
ªi atunci, salvează, oare, urina, cu adevărat, vieţile unor oameni aflaţi pe mare ori pe culmi muntoase îngheţate? Absolut deloc, dacă este să dăm crezare unor specialişti, care amintesc faptul că sodiul se găseşte în urină în asemenea concentraţii încât eliminarea lui va necesita şi mai multă apă. Mai limpede spus, cei care îşi beau urina vor tinde să se deshidrateze mai curând decât să se rehidrateze.
"Nu există nici un avantaj în băutul urinei proprii. Eu cred că este chiar un lucru nociv", spune Helen Andrews, din cadrul Asociaţiei Dietetice din Marea Britanie. "De fiecare dată când este băută, ea este eliminată şi mai concentrată, ceea ce poate provoca leziuni intestinale. Dacă vă rătăciţi pe munte, de exemplu, organismul dv. trebuie să reţină cât de multă apă poate. A bea urină ar echivala cu a bea apă de mare."(Rompres)
În urmă cu câteva săptămâni, drumeţul britanic Paul Beck s-a aflat, timp de şase zile, în situaţie critică în nişte munţi din Spania, şi a supravieţuit bându-şi urina. "A fost ceva destul de respingător, dar am fost nevoit să o fac de cinci ori în total, pentru a evita deshidratarea", spune el. Admiţând că băutul urinei proprii poate fi un factor de supravieţuire în condiţii extreme, este, oare, acesta, un lucru într-adevăr bun pentru sănătate?
Urinoterapia (sau amarolia) datează din timpuri străvechi. După spusele unora, până şi Biblia ar face aluzie la acest procedeu. Spre deosebire de o idee preconcepută, urina nu este un reziduu al organismului, ci rezultă dintr-o filtrare a sângelui. Sângele, încărcat cu elemente nutritive, trece prin ficat, care extrage toxinele din el. Sângele purificat suferă, apoi, o a doua filtrare, făcută de rinichi, unde sunt eliminaţi compuşi de care organismul nu are nevoie. De aceea, urina este sterilă în grad înalt (la oamenii sănătoşi): ea se compune din 95% apă şi 5% diverse elemente, îndeosebi vitamine, minerale, proteine, anticorpi şi alte substanţe, cum sunt ureea şi acidul uric, nişte reziduuri ale metabolismului.
Adepţii urinoterapiei apreciază că un astfel de "cocteil" poate vindeca boli de la guturai până la cancer, aducând - totodată - energie şi stimulând performanţele sexuale. Dacă această practică a fost - dintotdeauna - răspândită în China, India şi Asia de Sud-Est, un mic grup de occidentali, din ce în ce mai numeros, îşi ia şi el doza zilnică.
Astfel, urina poate fi utilizată sub formă de picături pentru ochi sau urechi, ca gargară, ori pentru îmbăiere. Binefacerile unei astfel de cure nu sunt, însă, deloc dovedite, iar numeroşi experţi rămân sceptici.
ªi atunci, salvează, oare, urina, cu adevărat, vieţile unor oameni aflaţi pe mare ori pe culmi muntoase îngheţate? Absolut deloc, dacă este să dăm crezare unor specialişti, care amintesc faptul că sodiul se găseşte în urină în asemenea concentraţii încât eliminarea lui va necesita şi mai multă apă. Mai limpede spus, cei care îşi beau urina vor tinde să se deshidrateze mai curând decât să se rehidrateze.
"Nu există nici un avantaj în băutul urinei proprii. Eu cred că este chiar un lucru nociv", spune Helen Andrews, din cadrul Asociaţiei Dietetice din Marea Britanie. "De fiecare dată când este băută, ea este eliminată şi mai concentrată, ceea ce poate provoca leziuni intestinale. Dacă vă rătăciţi pe munte, de exemplu, organismul dv. trebuie să reţină cât de multă apă poate. A bea urină ar echivala cu a bea apă de mare."(Rompres)
