Un chirurg italian şi-a propus ca în doi ani să realizeze primul transplant de cap de la o persoană al cărei organism nu mai funcţionează la o alta cu organismul sănătos, dar fără funcţii cerebrale.
Transplantul de cap este un concept fascinant, subiect al unor filme dar şi al unor experimente la limita dintre ştiinţă şi macabru desfăşurate în anii '50 - '60 ai secolului trecut.
Unul dintre pionierii acestui concept este savantul rus Vladimir Demihov, care a reuşit în anii '50 operaţia de transplant al unui cap de câine la alt câine, obţinând un câine care trăia cu două capete. Un alt pionier al domeniului este Dr Robert White, care a transplantat capul unei maimuţe pe corpul altei primate în 1970.
Experimentele realizate de aceşti pionieri s-au dovedit vitale pentru progresul tehnicilor de transplant în medicină. Animalele pe care au fost realizate aceste experimente nu au supravieţuit însă foarte mult. Maimuţa lui Robert White a murit după 9 zile de la transplant, în urma unei reacţii de respingere imunitară.
Chirurgul italian Sergio Canavero, directorul grupului Advanced Neuromodulation din Torino, a propus în premieră un experiment de transplant de cap uman în 2013 şi este încrezător că a descoperit o tehnică de transplant care să depăşească problemele întâmpinate de pionierii din acest domeniu.
Maimuţa dr-ului White, în particular, reprezintă un bun exemplu pentru riscurile unui astfel de transplant. În cadrul acestui experiment nu s-a încercat conectarea la nivelul măduvei spinării, iar corpul maimuţei a rămas paralizat şi avea nevoie de aparate pentru a putea respira.
După acest caz s-au înregistrat foarte puţine alte experimente în domeniu, însă dr. Canavero este încrezător în progresul înregistrat de medicină şi de chirurgie în particular în ultimele decenii. "Cred că am ajuns în punctul în care aspectele tehnice ale unui astfel de transplant sunt fezabile", a declarat el pentru revista New Scientist.
Dr. Canavero îşi expune tehnica de transplant într-o lucrare ştiinţifică publicată de revista Surgical Neurology International. În primul rând, atât capul care urmează să fie transplantat cât şi întregul corp al donatorului trebuie să fie răcite pentru a încetini procesul de moarte celulară. Apoi, subiecţilor transplantului li se va tăia gâtul iar vasele majore de sânge vor fi deviate artificial, printr-un sistem de tuburi. Apoi urmează secţionarea extrem de atentă a măduvei spinării. Partea cea mai grea abia începe: refacerea legăturilor măduvei spinării la pacientul care primeşte transplantul. Conform metodei chirurgului italian, zona de îmbinare a măduvei spinării urmează să fie spălată cu polietilenglicol, urmată de o serie de injecţii cu aceeaşi substanţă care ajută întrepătrundere sau unirea grăsimilor din membranele celulare.
Apoi urmează etapa de sutură a vaselor de sânge, a muşchilor şi pielii. După aceea pacientul va fi ţinut în comă indusă timp de mai multe săptămâni pentru a rămâne nemişcat. În acest timp, măduva spinării va fi stimulată cu ajutorul unor electrozi pentru a întări conexiunile nervoase nou formate. În cazul unei reacţii imunitare de respingere a transplantului, pacientul va primi medicamente imunosupresive.
Dacă procedura ar fi un succes, dr Canavero susţine că pacientul ar putea să meargă din nou în interval de timp de un an. Mai greu este de găsit "voluntari" pentru a experimenta această tehnică. Dr. Canavero speră să poată experimenta acest procedeu pe organismul unor donatori de organe aflaţi în moarte cerebrală.
Un alt cercetător, dr. Xiao-Ping Ren de la Universitatea Medicală Harbin din China, a reuşit recent un transplant de cap la şoareci şi lucrează la perfecţionarea metodei sale de transplant pe cobai.
În cazul în care folosirea soluţiei de polietilenglicol nu dă rezultate, se poate încerca conectarea capului la măduva spinării prin apelul la celule stem sau prin intermediul grefelor de membrane stomacale (tehnică folosită în prezent pentru a îmbunătăţi starea pacienţilor care au suferit secţionări ale măduvei spinării în urma unor traumatisme).
La toate acestea se adaugă problemele de natură etică. Pentru cele mai bune şanse de succes, donatorul trebuie să fie încă în viaţă atunci când este decapitat.
"Din acest motiv am adus în discuţie această idee încă de acum doi ani, pentru a vedea reacţiile oamenilor. Dacă societatea nu doreşte aşa ceva, atunci nu am să-mi continui cercetările. Este adevărat însă că, dacă această tehnică este respinsă în Europa sau în SUA din motive etice, nu înseamnă că nu va fi preluată şi dezvoltată în alte părţi ale lumii. Eu vreau să fac totul cum trebuie, însă înainte să pleci spre Lună este bine să te asiguri că mai sunt oameni care te urmează", a mai susţinut chirurgul italian.
Sursa: AGERPRES
