Transplantul de organe este una dintre cele mai interesante părţi ale medicinei şi constă în înlocuirea unui organ care nu îşi mai poate îndeplini corect funcţiile (din cauza unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sănătos, care poate prelua rolul celui bolnav.
În vederea realizării transplantului este necesară existenţa a două persoane cheie: primitorul (receptorul) şi donatorul. Donatorul poate fi o persoană în viaţă sau o persoană recent decedată.
Medicina de transplant, ramură specială a medicinei moderne, nu trebuie să găsească doar o metodă prin care se va rezolva transplantul în sine, dar trebuie să prevină şi rejectele, demonstreze compatibilităţi, să realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient în parte.
Pacienţii care se confruntă cu afecţiuni cronice, atât de avansate încât tratamentul medicamentos nu mai poate face faţă, pot avea indicaţie de transplant de organ. Medicul curant este cel care poate aprecia cel mai corect o astfel de necesitate şi poate decide dacă respectivul pacient este sau nu un bun candidat pentru transplant.
Primele încercări de transplant de organe în România datează de la începutul secolului al XX-lea şi se datorează doctorului Florescu care, lucrând în cadrul laboratorului de chirurgie experimentală al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a efectuat mai multe transplante experimentale de rinichi. Operaţiile nu au fost încununate de succes, iar dr. Florescu a considerat că aceasta este urmarea unui unghi de implantare deficitar al vaselor sanguine (rinichii deveneau până la urmă necrotici), motiv pentru care a încercat diferite locuri din organism pentru transplant, în speranţa că va găsi unghiul potrivit. Acest lucru nu s-a întâmplat şi experimentele au fost abandonate.
Primul transplant reuşit al unui organ solid din România la om a fost cel efectuat de profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980 la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viaţă (mama receptorului). Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat, efectuat la Timişoara de o echipă condusă de prof. dr. Petru Drăgan. Până în decembrie 1989 se efectuează doar transplanturi de rinichi şi acestea într-un număr relativ redus.
Eugeniu Proca s-a născut la 12 ianuarie 1927 în Godeni, judeţul Argeş. Singurul fiu al familiei, la numai zece ani părăsea casa părintească şi pleca în Câmpulung-Muscel, unde avea să urmeze gimnaziul şi apoi Liceul ''Dinicu Golescu''. A intrat prin concurs la Facultatea de Medicină din Bucureşti (iniţial la secţia Medicină Militară), pe care a absolvit-o în 1951 ca şef de promoţie, cu Diplomă de merit.
La terminarea facultăţii i s-a propus să lucreze ca preparator universitar la Medicină Internă la Spitalul Brâncovenesc, în Bucureşti. Deoarece îşi dorea foarte mult să fie chirurg, a ales singurul post cu specific chirurgical, la Spitalul din Comăneşti.
În 1953 intra, prin concurs, la Spitalul Panduri din Bucureşti, devenind astfel elev al prof. dr. Theodor Burghele, cel care i-a influenţat hotărâtor cariera. În perioada 1956-1975 activează în cadrul Clinicii Chirurgicale, iar ulterior în Clinica de Urologie din Spitalul Panduri. Parcurge etapele carierei universitare ca asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi, în final, profesor universitar.
Urmează un stagiu de pregătire în chirurgia de transplant renal la Institutul de Urologie din Londra (1963-1964), ca bursier al Consiliului Britanic, apoi un altul la Harvard Medical School, în 1967. După aceste stagii de pregătire la Londra, Edinburg şi Boston, a făcut la Spitalul Panduri prima dializă din România, în 1959.
Începând cu 1975 continuă la Spitalul Fundeni activitatea remarcabilă începută la Panduri. Devine şeful Clinicii de Urologie din Spitalul Fundeni, pe care o modernizează. Introduce treptat procedee chirurgicale noi, astfel încât urologia românească este adusă la nivel european. Colaborează cu prof. Gheorghe Goldiş în studiul unor afecţiuni care au constituit priorităţi în pediatria din ţara noastră, între care studiul nefroblastoamelor.
Activitatea de la Fundeni este încununată şi de o premieră de maximă importanţă pentru medicina din România, un eveniment de rezonanţă şi la nivel european: primul transplant reuşit al unui organ solid la om, efectuat de prof. Proca în februarie 1980, cu rinichi de la donator în viaţă. Din 1980 până în iunie 1997 realizează 45 de transplante renale.
Medicul Eugeniu Proca a condus Spitalul Fundeni timp de 25 de ani, a reînfiinţat Societatea Română de Urologie, a operat tumori-gigant ale rinichilor, a înfiinţat primul centru de dializă din ţară.
Între anii 1976 şi 1978 deţine funcţia de rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Este ministru al Sănătăţii timp de şapte ani, între 1978 şi 1985, şi preşedintele Comisiei de Urologie a Ministerului Sănătăţii (1990-1995). A fost membru al multor societăţi medicale de specialitate din lume şi membru de onoare al Academiei Române.
În 1989 reînfiinţează Societatea Română de Urologie, care fusese desfiinţată în 1945, al cărei preşedinte a fost până în anul 2000, când a devenit preşedinte de onoare. A reînfiinţat şi Revista Română de Urologie.
După pensionare, în 1997, activează în continuare în Spitalul Fundeni, ca profesor consultant. În anul 2000, preşedintele Emil Constantinescu îl decorează cu Ordinul ''Steaua României'' în grad de Mare Cruce.
Profesorul Proca a scris singur sau în colaborare 19 monografii. A fost redactor al Tratatului de Patologie Chirurgicală, autor a două volume de Urologie din Tratatul de Chirurgie, colaborator la mai multe tratate - Tratatul de Medicină Internă, Tratatul de Nefrologie, Tratatul de Practica Medicinii Interne în ambulatoriu. A fost autor a peste 400 de articole publicate în reviste de specialitate străine şi româneşti.
A fost membru titular al Academiei de Ştiinte Medicale şi membru de onoare al Academiei Române. A murit la 7 martie 2004.
Sursa: AGERPRES
