Site-ul vox.com a publicat o listă de cinci mituri despre creier care au fost infirmate în ultimii anii, creierul fiind cel mai uimitor organ din corpul uman, organ care adună miliarde de celule care reuşesc să genereze gânduri, sentimente, să producă acţiuni şi să regleze activitatea celorlalte organe.
Unul dintre aceste mituri susţine că audiţiile de muzică clasică, în special Mozart, ne fac să fim mai inteligenţi. Acest mit rezistă în mentalul colectiv de mai bine de 20 de ani.
În anul 1998 guvernatorul statului american Georgia a lansat chiar un program prin care oferea pentru fiecare nou-născut din statul său o casetă sau CD cu muzică clasică. Există însă foarte puţine date care să confirme faptul că ascultarea muzicii clasice ne-ar face într-adevăr mai inteligenţi.
Aşa-numitul "efect Mozart" a făcut senzaţie în 1993, când un studiu coordonat de Frances Rauscher (Universitatea din Wisconsin) a fost publicat de prestigioasa revistă Nature. Conform acestui studiu, studenţii care au ascultat Sonata pentru două piane în re major de Mozart timp de 10 minute, au avut rezultate în medie cu 8 puncte mai ridicate la o serie de teste de inteligenţă spaţială decât cei care nu au ascultat nimic sau cei care au ascultat un program audio pentru relaxare.
Însă chiar şi în cadrul acestui studiu, efectele pozitive obţinute asupra inteligenţei s-au dovedit a nu dura mai mult de 10 - 15 minute. În plus, muzica lui Mozart a avut efecte doar asupra testelor de inteligenţă spaţială cum ar fi identificarea drumului corect într-un labirint.
Alte zeci de studii au fost apoi realizate cu privire la efectele muzicii clasice. Unele dintre ele au obţinut acelaşi tip de rezultate privind o îmbunătăţire pentru scurt timp a abilităţilor cognitive, însă majoritatea nu au fost concludente. Chiar şi aşa, această sonată de Mozart face încă obiectul studiilor, unii oameni de ştiinţă semnalând că aceasta acţionează pozitiv asupra undelor cerebrale la bolnavii de epilepsie.
Un alt mit susţinea că emisfera dreaptă a creierului este rezervată activităţilor creative şi inovatoare, în timp ce emisfera stângă este legată de procesele logice. Creierul este separat în două emisfere legate între ele printr-o structură denumită corpul calos (corpus callosum). Această caracteristică stă la baza diferitelor teorii despre specializările diferite ale celor două emisfere cerebrale.
Un creier sănătos funcţionează simultan în zone din ambele emisfere. Tehnologiile de imagistică moderne, aşa cum este RMN-ul funcţional (fRMN), demonstrează clar acest lucru. Chiar şi sarcini aparent simple, care implică vorbirea şi realizarea de operaţiuni aritmetice, precum şi sarcinile care ţin de domeniul creativităţii sunt executate concomitent în diferite regiuni cerebrale din ambele emisfere.
Există totuşi o diferenţă majoră între cele două emisfere cerebrale. Emisfera cerebrală dreaptă controlează partea stângă a corpului şi invers. Însă chiar şi acest lucru se poate schimba. Dacă o persoană suferă un traumatism cerebral asupra uneia dintre emisfere, cealaltă emisferă poate prelua din funcţiile pierdute ale emisferei traumatizate.
Un alt mit susţine că ne folosim doar aproximativ 10% din capacitatea cerebrală. Acest mit este pe atât de răspândit pe cât este de neadevărat. Originea acestui mit nu este foarte clară, dar răspândirea sa ar putea avea legătură cu faptul că este plăcut să ne gândim că fiecare dintre noi are un uriaş potenţial latent, ascuns.
În prezent, în urma analizării creierului prin tehnologia imagistică fRMN, neurologii au observat că diferite regiuni ale creierului sunt folosite chiar şi pentru cele mai simple sarcini. "Dovezile indică faptul că într-o zi normală folosim creierul în proporţie de 100%", explică John Henley, neurolog la Mayo Clinic, într-un material publicat de revista Scientific American.
Concluzia că ne folosim creierul la maximum de capacitate are sens chiar şi la o analiză superficială, intuitivă. Creierul este un organ care consumă aproximativ 20% din energia întregului organism. Ar fi extrem de ineficient din punct de vedere evolutiv ca oamenii să-şi fi dezvoltat astfel de creiere mari, care consumă atât de multă energie şi să nu le folosească decât în proporţie de 10%. Ar fi pur şi simplu o uriaşă risipă de resurse.
Există şi un mit care susţine că la persoanele adulte nu se formează noi celule nervoase. Pentru o lungă perioadă de timp acest lucru a fost acceptat ca un adevăr incontestabil de către foarte mulţi neurologi. Comunitatea ştiinţifică a fost atât de ataşată de această idee încât în anii '60 a ignorat complet studiul desfăşurat de Joseph Altman, cercetător în cadrul MIT (Massachusetts Institute of Technology) care demonstra că în creierul şoarecilor adulţi se produc noi celule nervoase.
Ulterior, dovezile în acest sens au început să se adune şi în cazul altor specii de animale. În anii '80 şi '90 oamenii de ştiinţă au confirmat faptul că acest mit nu este adevărat nici în cazul păsărilor şi al maimuţelor, iar în anul 1998 a fost publicat în sfârşit un studiu care demonstra că nu este valabil nici pentru oameni.
Acest studiu a fost realizat prin injectarea unui marker celular în creierul câtorva persoane voluntare care sufereau de cancer. După decesul pacienţilor din cauze oncologice, cercetătorii au examinat respectivele creiere şi au identificat dovezi clare ale formării de noi celule nervoase. Studii ulterioare au indicat chiar faptul că oamenii nu au amintiri din frageda copilărie pentru că, de-a lungul vieţii, se formează foarte multe noi celule nervoase în hipocamp şi astfel amintirile primelor zile de viaţă dispar.
Ultimul mit despre creier infirmat de ştiinţă este cel cu privire la acurateţea amintirilor. Conform studiilor, amintirile pot fi foarte nesigure. Ele sunt supuse erorilor, falselor sugestii şi fac obiectul aproximărilor. De asemenea, amintirile se pot şterge de-a lungul timpului. Unii neurologi susţin că amintirile sunt alterate de fiecare dată când le reactualizăm voit - când dorim să ne amintim ceva anume.
Sursa: AGERPRES
