Sylvie Faizang este antropolog şi director de
cercetare în cadrul Institutului Naţional francez al Sănătăţii şi Cercetării
Medicale (INSERM). Ea a efectuat o anchetă în privinţa schimbului de informaţii
dintre pacient şi medic, o relaţie ce continuă să rămână bazată pe neadevăr,
rezumă ziaristul Eric Favereau în preambulul interviului acordat de ea pentru cotidianul parizian Libération.
Timp de patru ani, antropologul sus-menţionat a colectat mărturii ale mai multor pacienţi şi medici, în jurul chestiunii informării. Ea i-a ascultat, atât împreună cât şi separat. Recent, a publicat o lucrare pe această temă, intitulată "Relation médecins-malades: information et mensonge" (Relaţia medici-bolnavi: informaţie şi minciună), apărută la Editura PUF (Presses Universitaires de France). În aceasta, ea arată cât de ancorată rămâne minciuna în centrul acestei relaţii aparte.
Întrebare: Scrieţi că minciuna este o practică omniprezentă în relaţia medic-bolnav. Aşadar, nu s-a schimbat nimic?
Răspuns: Este clar faptul că bolnavii solicită puţin mai multe informaţii, că a venit legea privind drepturile bolnavilor, din 2002, care îi impune medicului să informeze pacientul în cazul în care acesta i-o cere. Dar aceasta nu înseamnă că nu mai există minciuni şi că pacientul este complet informat.
Î: Medicul nu rămâne, oare, pe o linie defensivă, mulţumindu-se să răspundă la o întrebare?
R: Pentru a nu informa, numeroşi medici se ascund în spatele faptului că pacienţii nu întreabă nimic, ori nu vor să ştie. Antropologul din mine nu poate rămâne la acest argument. Acest tip de explicaţie lasă deoparte faptul că mulţi pacienţi nu îndrăznesc să-l întrebe nimic de la medicul lor, acesta rămânând într-o poziţie de autoritate. ªi apoi, durata consultaţiei este foarte scurtă, pacientul nu are timp să pună întrebări. Dar, mai ales, în cursul convorbirilor avute de mine, a reieşit că numeroşi pacienţi îşi manifestă dorinţa de a şti. ªi-o manifestă mergând la alţi bolnavi ori întrebându-l pe medicul lor curant. ªi recurgerea la Internet indică limpede această preocupare de a şti. Pe scurt, există numeroase semne care arată că doar lipsa unor întrebări explicite nu poate justifica atitudinea medicului care nu împărtăşeşte informaţia.
Î: Sunt, însă, toţi pacienţii apţi să audă?
R: Iată un argument delicat: cum judecă, medicul, această aptitudine pe care ar avea-o sau nu pacientul? Lucrul de care mi-am putut da eu seama a fost că numeroşi medici apreciază dorinţa şi capacitatea pacientului de a şti, în funcţie de presupusul capital cultural al acestuia. Medicii informându-i, in fine, cu mult mai mult pe cei pe care îi consideră cei mai sus plasaţi pe scara culturală. Totuşi, medicii se înşală uneori. Am văzut pacienţi care nu erau deloc cei pe care îi credeau medicii.
Î: Există o deosebire între informaţia dată despre diagnostic şi cea care ţine de prognostic?
R: Este o distincţie foarte mare. Atunci când le vorbeşti medicilor de dezinformare sau de minciuni, unii vor reacţiona afirmând că nu poţi spune adevărul atunci când nu îl cunoşti. Ei amestecă ceea ce este de ordinul diagnosticului, care este cert, cu ceea ce este de ordinul pronosticului, care, în ceea ce îl priveşte, poate fi complet imprevizibil. Bazându-se, prin urmare, pe această incertitudine, ei nu vor aborda realitatea diagnosticului. Sau, deseori, pacientul întreabă despre diagnostic, şi nu despre pronostic.
Î: Prin urmare, utilizarea cuvântului "minciună" nu este puţin exagerată?
R: Atunci când o persoană spune contrariul a ceea ce crede că este adevărat, este o minciună. Aşa stând lucrurile, în relaţia bolnav-medic şi gândind în termeni de informaţie şi de minciună, eu văd că, între cele două, nu există nici o deosebire de natură, ci, mai degrabă, de grad. Minciuna este un palier în plus în dezinformare. De exemplu, uzanţele cer, astăzi, să afirmi că pacientul este informat despre un diagnostic de cancer. Mai întâi, nu este pe deplin sigur. Apoi, foarte adesea, dacă se va spune cancer, nu se va spune cancer metastazat. Gradul stă în deplasarea graniţei. Se va spune boala, şi doar rareori agravarea ei. Totuşi, există o foarte mare eterogenitate a practicilor. ªi există medici care vorbesc, informează, răspund. În consecinţă, minciuna rămâne ancorată în nucleul dur al acestei relaţii.
Î: Ce ne puteţi spune despre problema minciunii pacientului?
R: Ei, da, pacientul poate dori să mintă. Uneori, el poate nu vrea să dezvăluie un comportament ori o practică pe care le presupune contraindicate de medicul său - cum ar fi, de exemplu, recurgerea la automedicaţie ori la medicini paralele etc. Există şi pacientul care nu vrea să vorbească despre simptomele sale, pentru a nu determina punerea unui diagnostic neplăcut. Ca şi cum, minţind, ar împiedica survenirea unei realităţi. (Libération, Rompres)
Timp de patru ani, antropologul sus-menţionat a colectat mărturii ale mai multor pacienţi şi medici, în jurul chestiunii informării. Ea i-a ascultat, atât împreună cât şi separat. Recent, a publicat o lucrare pe această temă, intitulată "Relation médecins-malades: information et mensonge" (Relaţia medici-bolnavi: informaţie şi minciună), apărută la Editura PUF (Presses Universitaires de France). În aceasta, ea arată cât de ancorată rămâne minciuna în centrul acestei relaţii aparte.
Întrebare: Scrieţi că minciuna este o practică omniprezentă în relaţia medic-bolnav. Aşadar, nu s-a schimbat nimic?
Răspuns: Este clar faptul că bolnavii solicită puţin mai multe informaţii, că a venit legea privind drepturile bolnavilor, din 2002, care îi impune medicului să informeze pacientul în cazul în care acesta i-o cere. Dar aceasta nu înseamnă că nu mai există minciuni şi că pacientul este complet informat.
Î: Medicul nu rămâne, oare, pe o linie defensivă, mulţumindu-se să răspundă la o întrebare?
R: Pentru a nu informa, numeroşi medici se ascund în spatele faptului că pacienţii nu întreabă nimic, ori nu vor să ştie. Antropologul din mine nu poate rămâne la acest argument. Acest tip de explicaţie lasă deoparte faptul că mulţi pacienţi nu îndrăznesc să-l întrebe nimic de la medicul lor, acesta rămânând într-o poziţie de autoritate. ªi apoi, durata consultaţiei este foarte scurtă, pacientul nu are timp să pună întrebări. Dar, mai ales, în cursul convorbirilor avute de mine, a reieşit că numeroşi pacienţi îşi manifestă dorinţa de a şti. ªi-o manifestă mergând la alţi bolnavi ori întrebându-l pe medicul lor curant. ªi recurgerea la Internet indică limpede această preocupare de a şti. Pe scurt, există numeroase semne care arată că doar lipsa unor întrebări explicite nu poate justifica atitudinea medicului care nu împărtăşeşte informaţia.
Î: Sunt, însă, toţi pacienţii apţi să audă?
R: Iată un argument delicat: cum judecă, medicul, această aptitudine pe care ar avea-o sau nu pacientul? Lucrul de care mi-am putut da eu seama a fost că numeroşi medici apreciază dorinţa şi capacitatea pacientului de a şti, în funcţie de presupusul capital cultural al acestuia. Medicii informându-i, in fine, cu mult mai mult pe cei pe care îi consideră cei mai sus plasaţi pe scara culturală. Totuşi, medicii se înşală uneori. Am văzut pacienţi care nu erau deloc cei pe care îi credeau medicii.
Î: Există o deosebire între informaţia dată despre diagnostic şi cea care ţine de prognostic?
R: Este o distincţie foarte mare. Atunci când le vorbeşti medicilor de dezinformare sau de minciuni, unii vor reacţiona afirmând că nu poţi spune adevărul atunci când nu îl cunoşti. Ei amestecă ceea ce este de ordinul diagnosticului, care este cert, cu ceea ce este de ordinul pronosticului, care, în ceea ce îl priveşte, poate fi complet imprevizibil. Bazându-se, prin urmare, pe această incertitudine, ei nu vor aborda realitatea diagnosticului. Sau, deseori, pacientul întreabă despre diagnostic, şi nu despre pronostic.
Î: Prin urmare, utilizarea cuvântului "minciună" nu este puţin exagerată?
R: Atunci când o persoană spune contrariul a ceea ce crede că este adevărat, este o minciună. Aşa stând lucrurile, în relaţia bolnav-medic şi gândind în termeni de informaţie şi de minciună, eu văd că, între cele două, nu există nici o deosebire de natură, ci, mai degrabă, de grad. Minciuna este un palier în plus în dezinformare. De exemplu, uzanţele cer, astăzi, să afirmi că pacientul este informat despre un diagnostic de cancer. Mai întâi, nu este pe deplin sigur. Apoi, foarte adesea, dacă se va spune cancer, nu se va spune cancer metastazat. Gradul stă în deplasarea graniţei. Se va spune boala, şi doar rareori agravarea ei. Totuşi, există o foarte mare eterogenitate a practicilor. ªi există medici care vorbesc, informează, răspund. În consecinţă, minciuna rămâne ancorată în nucleul dur al acestei relaţii.
Î: Ce ne puteţi spune despre problema minciunii pacientului?
R: Ei, da, pacientul poate dori să mintă. Uneori, el poate nu vrea să dezvăluie un comportament ori o practică pe care le presupune contraindicate de medicul său - cum ar fi, de exemplu, recurgerea la automedicaţie ori la medicini paralele etc. Există şi pacientul care nu vrea să vorbească despre simptomele sale, pentru a nu determina punerea unui diagnostic neplăcut. Ca şi cum, minţind, ar împiedica survenirea unei realităţi. (Libération, Rompres)
