Lentilele de contact pot fi folosite în scop
terapeutic sau cosmetic şi reprezintă lentile care sunt aplicate direct pe
cornee. Lentilele de contact îmbunătăţesc vederea la fel ca şi ochelarii dar
sunt foarte uşoare şi aproape invizibile. Mulţi producători de lentile de
contact le trasează o margine albastră pentru a le face vizibile în soluţiile
de curăţat şi păstrat. Lentilele
de contact folosite în scop cosmetic sunt colorate pentru a masca aspectul
natural al ochiului.
Leonardo da Vinci este considerat fondatorul principiilor generale ale lentilelor de contact în 1508 Codex of the eye, Manual D, unde se descrie modificarea proprietăţilor corneei dacă globii oculari sunt introduşi într-un vas cu apă.Totuşi, Leonardo nu a sugerat utilizarea acestei metode în scopul corectării vederii, era mai interesat de mecanismele acomodării vederii.
René Descartes a propus o altă idee în 1636 şi anume plasarea unui tub plin cu apă direct pe cornee, partea de către cornee fiind concavă. Oricum, această idee nu a avut succes întrucât era împiedicat clipitul.
În 1801, în timp ce urmărea mecanismele acomodării vederii, omul de ştiinţă Thomas Young a construit un dispozitiv plin cu apă care poate fi numit predecesorul lentilelor de contact. În acest dispozitiv Young a introdus o mică piesă microscopică. În orice caz, nici Yang, la fel ca şi da Vinci nu avea ca scop corectarea viciilor de refracţie.
Sir John Herschel, în revista Encyclopedia Metropolitana din 1845 a propus două idei pentru corectarea vederii: prima era “o capsulă sperică plină cu material gelatinos” şi “un mulaj pentru cornee care conţinea un mediu transparent”, idei care nu au fost testate.
Abia în 1887 cercetătorul german Adolf Eugen Fick a construit primele lentile de contact. În timp ce lucra la Zurich a fabricat primele lentile de contact care aveau un diametru de 18-21mm, erau fabricate din sticlă brună grea şi pe care le-a testat iniţial pe iepuri, apoi pe proprii ochi iar apoi pe un mic grup de voluntari. Pentru a umple spaţiul dintre sticla lentilei şi suprafaţa corneei a folosit o soluţie din sirop de struguri. Cercetările sale au fost publicate în lucrarea "Contactbrille", în revista Archiv für Augenheilkunde în martie1888.
Lentilele lui Fick erau mari şi nu puteau fi purtate mai mult de câteva ore. August Muller a a încercat corectarea miopiei severe de care suferea cu ajutorul unor lentile pe care le-a confecţionat singur în 1888.
Lentilele din sticlă brună au rămas singurul model de lentile de contact până în 1930 când a apărut polimetil-metacrilatul (PMMA ori Perspex/Plexiglas), permiţând fabricarea lentilelor din plastic pentru prima dată.
În 1936 optometristul William Feinbloom introdus lentilele de plastic care erau mai uşoare şi mai uşor de utilizat. Aceste lentile erau combinaţii între sticlă şi plastic.
În 1950 au apărut primele lentile de contact “corneene”. Acestea erau mult mai mici, acopereau doar corneea. În timp aceste lentile PMMA au devenit tot mai sofisticate cu îmbunătătţirea tehnologiei de fabricare.
Un dezavantaj importanat al lentileleor PMMA este că oxigenul nu trece prin ele pentru a ajunge la cornee ceea ce poate genera o serie de efecte adverse. La sfârşitul anilor ‘70 au început să apara lentile permeabile pentru oxigen, acestea numindu-se “rigid gas permeable“ sau RGP.
Pricipala realizare în acest domeniu îi aparţine chimistului ceh Otto Wichterle care a publicat lucrarea "Geluri hidrofile pentru uz biologic" în jurnalul Nature în 1959. Lentilele confecţionate din acest material nu sunt rigide, sunt permeabile pentru oxigen şi sunt mult mai confortabile. În următorii 25 de ani structura acestor lentile s-a îmbunătătţit, în 1999 apărând hidrogelurile siliconate care combină permebilitatea pentru oxigen a siliconului cu comfortul şi performaţele clinice a hidrogelurilor tradiţionale.
Astăzi se estimează că în lume aproximativ 125 de milioane de oameni folosesc lentile de contact pentru diferite motive. Mulţi consideră că au un aspect mai plăcut decât ochelarii. Lentilele de contact sunt mai puţin afectate de vremea umedă, nu se aburesc şi păstrează întreg câmpul vizual. De asemenea sunt mai potrivite pentru a practica diverse activităţi sportive.
sursa: www.sfaturimedicale.ro
Leonardo da Vinci este considerat fondatorul principiilor generale ale lentilelor de contact în 1508 Codex of the eye, Manual D, unde se descrie modificarea proprietăţilor corneei dacă globii oculari sunt introduşi într-un vas cu apă.Totuşi, Leonardo nu a sugerat utilizarea acestei metode în scopul corectării vederii, era mai interesat de mecanismele acomodării vederii.
René Descartes a propus o altă idee în 1636 şi anume plasarea unui tub plin cu apă direct pe cornee, partea de către cornee fiind concavă. Oricum, această idee nu a avut succes întrucât era împiedicat clipitul.
În 1801, în timp ce urmărea mecanismele acomodării vederii, omul de ştiinţă Thomas Young a construit un dispozitiv plin cu apă care poate fi numit predecesorul lentilelor de contact. În acest dispozitiv Young a introdus o mică piesă microscopică. În orice caz, nici Yang, la fel ca şi da Vinci nu avea ca scop corectarea viciilor de refracţie.
Sir John Herschel, în revista Encyclopedia Metropolitana din 1845 a propus două idei pentru corectarea vederii: prima era “o capsulă sperică plină cu material gelatinos” şi “un mulaj pentru cornee care conţinea un mediu transparent”, idei care nu au fost testate.
Abia în 1887 cercetătorul german Adolf Eugen Fick a construit primele lentile de contact. În timp ce lucra la Zurich a fabricat primele lentile de contact care aveau un diametru de 18-21mm, erau fabricate din sticlă brună grea şi pe care le-a testat iniţial pe iepuri, apoi pe proprii ochi iar apoi pe un mic grup de voluntari. Pentru a umple spaţiul dintre sticla lentilei şi suprafaţa corneei a folosit o soluţie din sirop de struguri. Cercetările sale au fost publicate în lucrarea "Contactbrille", în revista Archiv für Augenheilkunde în martie1888.
Lentilele lui Fick erau mari şi nu puteau fi purtate mai mult de câteva ore. August Muller a a încercat corectarea miopiei severe de care suferea cu ajutorul unor lentile pe care le-a confecţionat singur în 1888.
Lentilele din sticlă brună au rămas singurul model de lentile de contact până în 1930 când a apărut polimetil-metacrilatul (PMMA ori Perspex/Plexiglas), permiţând fabricarea lentilelor din plastic pentru prima dată.
În 1936 optometristul William Feinbloom introdus lentilele de plastic care erau mai uşoare şi mai uşor de utilizat. Aceste lentile erau combinaţii între sticlă şi plastic.
În 1950 au apărut primele lentile de contact “corneene”. Acestea erau mult mai mici, acopereau doar corneea. În timp aceste lentile PMMA au devenit tot mai sofisticate cu îmbunătătţirea tehnologiei de fabricare.
Un dezavantaj importanat al lentileleor PMMA este că oxigenul nu trece prin ele pentru a ajunge la cornee ceea ce poate genera o serie de efecte adverse. La sfârşitul anilor ‘70 au început să apara lentile permeabile pentru oxigen, acestea numindu-se “rigid gas permeable“ sau RGP.
Pricipala realizare în acest domeniu îi aparţine chimistului ceh Otto Wichterle care a publicat lucrarea "Geluri hidrofile pentru uz biologic" în jurnalul Nature în 1959. Lentilele confecţionate din acest material nu sunt rigide, sunt permeabile pentru oxigen şi sunt mult mai confortabile. În următorii 25 de ani structura acestor lentile s-a îmbunătătţit, în 1999 apărând hidrogelurile siliconate care combină permebilitatea pentru oxigen a siliconului cu comfortul şi performaţele clinice a hidrogelurilor tradiţionale.
Astăzi se estimează că în lume aproximativ 125 de milioane de oameni folosesc lentile de contact pentru diferite motive. Mulţi consideră că au un aspect mai plăcut decât ochelarii. Lentilele de contact sunt mai puţin afectate de vremea umedă, nu se aburesc şi păstrează întreg câmpul vizual. De asemenea sunt mai potrivite pentru a practica diverse activităţi sportive.
sursa: www.sfaturimedicale.ro
