Gripa aviară este cunoscută de aproape 80 de ani, fiind determinată de tulpini
de virusuri aparţinând tipului A, care circulă în întreaga lume, susţin
specialiştii. Receptivitatea este
generală la populaţiile de păsări domestice şi sălbatice, dar rezistenţa la
virus diferă de la specie la specie. Gripa aviară are un spectru larg de
manifestări clinice, de la forme uşoare, inaparente, la forme severe, cu
contagiozitate înaltă şi deces rapid. Virusurile gripale aviare cunosc 15
subtipuri, dar nu toate determină forme severe, cu mortalitate mare.
În decursul ultimilor ani, doar două subtipuri s-au dovedit patogene - H5 şi H7 -, ele fiind şi cele care au
afectat omul, producându-i infecţii severe, urmate de deces. Rezervorul de
viruşi din natură sunt păsările cu rezistenţă crescută la infecţie, manifestată
prin forme clinice inaparente, dintre acestea detaşându-se păsările migratoare.
În contrast cu acestea, păsările domestice (în special găinile şi curcanii) sunt susceptibile la infecţie, ceea ce duce la apariţia unor focare şi epizootii cu decese rapide, care pot să atingă niveluri înalte (100%).
Infectarea păsărilor domestice se poate face prin contactul direct sau indirect cu păsările migratoare, în special cele de apă, iar calea de transmitere poate fi aeriană sau acvatică, pentru că virusurile gripale se multiplică la păsări în arborele respirator, dar şi prin intermediul dejecţiilor, care ajung în apele stătătoare.
Recent, s-a evidenţiat rolul păsărilor migratoare în transmiterea gripei aviare la distanţe mari, fapt ce impune o monitorizare a acestui fenomen prin detectarea virusurilor în zonele implicate în migraţie. Există mai multe culoare de migraţie, la nivel planetar, unul fiind de interes pentru România (Marea Britanie-Delta Dunării-Nordul Africii).
În ultima perioadă s-a observat că şi unele virusuri aviare cunoscute a avea o patogenitate mai scăzută pot - după o circulaţie de durată scurtă (6 luni) sau medie (9 luni) - să sufere mutaţii, devenind înalt patogene, cu o mortalitate care poate să ajungă la 90%, cum a fost cazul de epizootie cu H5N2, între anii 1983-1984, din SUA şi cel din Italia, cu H7N1, între anii 1999-2001.
Virusurile gripale au o contagiozitate foarte mare, viabilitate îndelungată în mediul înconjurător, la temperaturi scăzute, fiind eliminate în zece zile la păsările care supravieţuiesc. Lipsa unor măsuri corespunzătoare de control poate determina persistenţa epizootiilor ani de zile (Mexic 1992-1995, cu virusul H5N2).
Viabilitatea redutabilă a virusurilor gripale umane şi animale are la bază mai multe mecanisme. Unul dintre acestea este mutaţia spontană, cauzată de erorile apărute la replica virală. Mutaţia are ca efect schimbarea compoziţiei genetice în timpul multiplicării şi apariţia unei noi variante atipice.
Un alt mecanism al variabilităţii virusurilor gripale cu implicaţii majore în sănătatea publică şi în apariţia de pandemii este interacţiunea genetică dintre subtipurile virusurilor de tip A.
Transferul genelor virusurilor umane este posibil în anumite condiţii. Fenomenul apare în zonele unde există mari aglomerări de oameni, păsări (domestice şi sălbatice) şi porci, cu proximă coabitare. Porcinele fiind susceptibile la infecţii cu virus uman, dar şi aviar, pot servi drept "vas de amestec" al materialului genetic de la cele două virusuri, printr-o infecţie mixtă, determinantă în apariţia unui nou subtip.
Până de curând, se credea că virusurile aviare nu infectează direct omul, dar focarul apărut în 1997, în Hong Kong, şi altele , care au evoluat în anii următori, au demonstrat că unele virusuri aviare înalt patogenice (H5N1, H7N7) pot trece bariera de specie, provocând infecţii uneori grave şi decese, concomitent cu epizootii întinse severe şi cu grad înalt de mortalitate.
Specialiştii avertizează că virusul A/H5N1 suferă mutaţii rapide şi are capacitatea de a achiziţiona gene de la virusuri care infectează alte specii animale şi că oamenii infectaţi cu virusurile umane circulante pot face un "amestec genetic" al acestora cu cele aviare.
După o evaluare a situaţiei actuale, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a anunţat că ne aflăm, din punctul de vedere epidemiologic, "în faza zero, nivel de pregătire 2 al pericolului interpandemic", caracterizată prin confirmarea de cazuri de gripă aviară la om (A/H5N1) prin transmiterea directă de la păsări şi lipsa probelor de transmitere interumană.
Planul de intervenţie al OMS prevede controlul focarelor de gripă aviară şi al cazurilor umane, stabilirea definiţiei de caz (febră, durere de gât, tuse, afectare pulmonară frecventă şi severă) şi difuzarea definiţiei în reţeaua de supraveghere internaţională.
Măsurile mai prevăd intensificarea supravegherii gripei la nivel naţional, regional şi internaţional, prepararea şi difuzarea reactivilor la Centrele Naţionale de Gripă, pentru diagnosticul infecţiilor cu virusul A/H5N1, controlul şi supravegherea călătorilor cu afecţiuni respiratorii care vin din zonele cu focare de gripă aviară, trimiterea de urgenţă a virusurilor nesubtipabile izolate de Centrul Naţional de Gripă la centrul OMS regional de referinţă, prepararea de vaccin monovalent derivat din virusul A/H5N1, activarea planurilor naţionale de intervenţie în caz de pandemie.
În ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia gripei aviare A/H5N1 cu antivirale, acestea şi-au dovedit eficacitatea, dar costurile foarte mari şi cantităţile foarte mici disponibile limitează aplicarea lor. Ele ar putea fi totuşi o măsură de intervenţie pentru o perioadă de trei-patru luni, până la prepararea unui vaccin în cantităţi suficiente, susţin specialiştii. (Rompres)
În contrast cu acestea, păsările domestice (în special găinile şi curcanii) sunt susceptibile la infecţie, ceea ce duce la apariţia unor focare şi epizootii cu decese rapide, care pot să atingă niveluri înalte (100%).
Infectarea păsărilor domestice se poate face prin contactul direct sau indirect cu păsările migratoare, în special cele de apă, iar calea de transmitere poate fi aeriană sau acvatică, pentru că virusurile gripale se multiplică la păsări în arborele respirator, dar şi prin intermediul dejecţiilor, care ajung în apele stătătoare.
Recent, s-a evidenţiat rolul păsărilor migratoare în transmiterea gripei aviare la distanţe mari, fapt ce impune o monitorizare a acestui fenomen prin detectarea virusurilor în zonele implicate în migraţie. Există mai multe culoare de migraţie, la nivel planetar, unul fiind de interes pentru România (Marea Britanie-Delta Dunării-Nordul Africii).
În ultima perioadă s-a observat că şi unele virusuri aviare cunoscute a avea o patogenitate mai scăzută pot - după o circulaţie de durată scurtă (6 luni) sau medie (9 luni) - să sufere mutaţii, devenind înalt patogene, cu o mortalitate care poate să ajungă la 90%, cum a fost cazul de epizootie cu H5N2, între anii 1983-1984, din SUA şi cel din Italia, cu H7N1, între anii 1999-2001.
Virusurile gripale au o contagiozitate foarte mare, viabilitate îndelungată în mediul înconjurător, la temperaturi scăzute, fiind eliminate în zece zile la păsările care supravieţuiesc. Lipsa unor măsuri corespunzătoare de control poate determina persistenţa epizootiilor ani de zile (Mexic 1992-1995, cu virusul H5N2).
Viabilitatea redutabilă a virusurilor gripale umane şi animale are la bază mai multe mecanisme. Unul dintre acestea este mutaţia spontană, cauzată de erorile apărute la replica virală. Mutaţia are ca efect schimbarea compoziţiei genetice în timpul multiplicării şi apariţia unei noi variante atipice.
Un alt mecanism al variabilităţii virusurilor gripale cu implicaţii majore în sănătatea publică şi în apariţia de pandemii este interacţiunea genetică dintre subtipurile virusurilor de tip A.
Transferul genelor virusurilor umane este posibil în anumite condiţii. Fenomenul apare în zonele unde există mari aglomerări de oameni, păsări (domestice şi sălbatice) şi porci, cu proximă coabitare. Porcinele fiind susceptibile la infecţii cu virus uman, dar şi aviar, pot servi drept "vas de amestec" al materialului genetic de la cele două virusuri, printr-o infecţie mixtă, determinantă în apariţia unui nou subtip.
Până de curând, se credea că virusurile aviare nu infectează direct omul, dar focarul apărut în 1997, în Hong Kong, şi altele , care au evoluat în anii următori, au demonstrat că unele virusuri aviare înalt patogenice (H5N1, H7N7) pot trece bariera de specie, provocând infecţii uneori grave şi decese, concomitent cu epizootii întinse severe şi cu grad înalt de mortalitate.
Specialiştii avertizează că virusul A/H5N1 suferă mutaţii rapide şi are capacitatea de a achiziţiona gene de la virusuri care infectează alte specii animale şi că oamenii infectaţi cu virusurile umane circulante pot face un "amestec genetic" al acestora cu cele aviare.
După o evaluare a situaţiei actuale, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a anunţat că ne aflăm, din punctul de vedere epidemiologic, "în faza zero, nivel de pregătire 2 al pericolului interpandemic", caracterizată prin confirmarea de cazuri de gripă aviară la om (A/H5N1) prin transmiterea directă de la păsări şi lipsa probelor de transmitere interumană.
Planul de intervenţie al OMS prevede controlul focarelor de gripă aviară şi al cazurilor umane, stabilirea definiţiei de caz (febră, durere de gât, tuse, afectare pulmonară frecventă şi severă) şi difuzarea definiţiei în reţeaua de supraveghere internaţională.
Măsurile mai prevăd intensificarea supravegherii gripei la nivel naţional, regional şi internaţional, prepararea şi difuzarea reactivilor la Centrele Naţionale de Gripă, pentru diagnosticul infecţiilor cu virusul A/H5N1, controlul şi supravegherea călătorilor cu afecţiuni respiratorii care vin din zonele cu focare de gripă aviară, trimiterea de urgenţă a virusurilor nesubtipabile izolate de Centrul Naţional de Gripă la centrul OMS regional de referinţă, prepararea de vaccin monovalent derivat din virusul A/H5N1, activarea planurilor naţionale de intervenţie în caz de pandemie.
În ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia gripei aviare A/H5N1 cu antivirale, acestea şi-au dovedit eficacitatea, dar costurile foarte mari şi cantităţile foarte mici disponibile limitează aplicarea lor. Ele ar putea fi totuşi o măsură de intervenţie pentru o perioadă de trei-patru luni, până la prepararea unui vaccin în cantităţi suficiente, susţin specialiştii. (Rompres)