Wesley J.
Smith, membru al Discovery Institute, avocat al International Task Force on
Euthanasia and Assisted Suicide, consultant special al Center for Bioethics and
Culture, semnează în ediţia din 27 martie a publicaţiei „The Weekly Standard” un articol în care dezbate problema
practicării eutanasierii infantile în Olanda, realizând o paralelă între
situaţia Olandei de astăzi şi cea a Germaniei naziste. Un înalt
oficial european a reuşit, în cele din urmă, să dea dovadă de curaj condamnând
guvernul olandez pentru faptul că pregăteşte legalizarea eutanasierii
bebeluşilor. Ministrul italian pentru relaţia cu parlamentul, Carlo Giovanardi,
a afirmat în cadrul unei dezbateri: „Legislaţia nazistă şi ideile lui Hitler
ies din nou la suprafaţă în Europa prin intermediul legilor olandeze privitoare
la eutanasiere şi al dezbaterilor privitoare la condiţiile în care pot fi ucişi
copiii bolnavi”.
După cum era de aşteptat, olandezii s-au arătat indignaţi de această afirmaţie. Critica adusă de Giovanardi a avut un efect atât de profund încât chiar premierul olandez Jan Peter Balkenende a simţit nevoia să dea un răspuns: „Această afirmaţie este scandaloasă şi inacceptabilă. Nu aceasta este modalitatea prin care putem păstra buna înţelegere în Europa”.
Aşa cum se întâmplă de multe ori în ”Noua Europă”, ceea ce se spune este mai important decât ceea ce se face. Astfel, premierul olandez consideră că uciderea copiilor în baza faptului că s-au născut cu boli incurabile sau cu handicapuri grave nu este inacceptabilă, însă este scandaloasă evidenţierea faptului că astfel au procedat doctorii germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Eutanasierea practicată de Germania, între anii 1938-1945
Ideea eutanasierii a fost introdusă în politica germană în anul 1920, prin cartea „Mână liberă pentru distrugerea vieţii fără valoare” (Die Freigabe der Vernichtung lebensunwerten Lebens). Autorii volumului au fost doi dintre cei mai respectaţi profesori universitari: Karl Binding era un renumit profesor de drept, iar Alfred Hoche era medic.
Autorii au acceptat pe de-a-ntregul ideea că persoanele cu boli în faze terminale, cu boli mintale sau retardate, precum şi persoanele cu malformaţii, pot fi eutanasiate ca „având vieţi fără valoare”. Mai mult, autorii au profesionalizat şi au medicalizat conceptul, afirmă Robert Jay Lifton, în volumul său „Doctorii nazişti”, promovând eutanasierea ca fiind în aceste condiţii „un tratament pentru vindecare”, justificat drept modalitate de a elibera oamenii de suferinţe şi de a economisi, în acelaşi timp, fondurile ce ar fi fost cheltuite pentru îngrijirea acestor persoane.
De-a lungul anilor, ideile lui Binding şi ale lui Hoche au fost cunoscute şi îmbrăţişate ca fiind acceptabile de către societatea germană. Ele au fost adoptate cu entuziasm de nazişti, astfel încât până în anul 1938 guvernul german începuse deja să primească o multitudine de cereri din partea familiilor copiilor cu handicapuri grave, cereri prin care se cerea să se pună capăt vieţilor acestor copii.
Un moment crucial a fost constituit de situaţia din anul 1938, când tatăl „copilului Knauer”, un bebeluş născut orb, fără un picior şi o parte din mână, i-a adresat lui Hitler o scrisoare prin intermediul căreia cerea permisiunea de a-şi eutanasia copilul. Istoricii afirmă că Hitler s-a arătat foarte interesat de acest caz şi a trimis unul dintre doctorii săi personali, Karl Rudolph Brandt, să investigheze situaţia. Brandt a primit din partea Führer-ului instrucţiuni potrivit cărora urma să verifice starea copilului şi, dacă aceasta corespundea descrierii realizate de tată, să se asigure că părinţii şi doctorii copilului nu ar fi avut de suferit după ce acesta ar fi fost eutanasiat. Astfel, Brandt s-a întâlnit cu doctorii care s-au ocupat de caz, căzându-se de acord asupra faptului că „nu există nici o justificare pentru păstrarea în viaţă a copilului”. Copilul Knauer a devenit, astfel, una dintre primele victime ale Holocaustului.
Mai târziu, Hitler a semnat un decret prin care se permitea eutanasierea copiilor cu dizabilităţi. Doctori şi asistente din întreaga ţară – mulţi dintre aceştia nici măcar nu erau membri ai partidului nazist – au luat parte la oroarea care a urmat. Au fost formulate o serie de norme formale, creându-se şi un consiliu de experţi, care putea stabili ce copii se încadrau în caracteristicile acceptate de program.
Începând cu anul 1939, copiii născuţi cu defecte sau cu boli incurabile erau eutanasiaţi. Doctorii în grija cărora se aflau îi încredinţau unor clinici, unde erau ucişi. Această practică a fost curând după aceea sistematizată – regulile presupuneau ca familia să anunţe imediat naşterea unui copil cu malformaţii sau defecte din naştere, urmând ca experţii să stabilească dacă era sau nu cazul ca respectivul copil să fie eutanasiat. Cei consideraţi a se încadra în normele programului erau, de obicei, ucişi prin administrarea unei supradoze de medicament, de cele mai multe ori fiind vorba despre un sedativ numit Luminal. Eufemismul folosit pentru a desemna acest procedeu criminal era „tratament”. Majoritatea, însă nu toate aceste crime erau comise în secret.
Este important de observat faptul că de-a lungul anilor în care s-a practicat eutanasierea în Germania, fie ca parte a programului acceptat în mod oficial de guvern, fie în alte condiţii, guvernul nu a forţat medicii să ucidă. Doctorii care au participat la acest proces deveniseră adepţi ai ideii eutanasierii, convinşi de faptul că aceste crime reprezentau gesturi de ajutorare pentru „pacienţii” lor şi pentru ţară.
În cele din urmă, „succesul” programului pentru eutanasierea copiilor a condus la crearea infamului proiect „T-4”, prin care se hotăra uciderea în masă a cetăţenilor germani adulţi care prezentau dizabilităţi. Hitler a fost nevoit să anuleze acest program din cauza protestelor, însă acest fapt nu a avut o influenţă semnificativă. Din anul 1943 şi până la câteva săptămâni după finalul războiului, unii doctori au continuat să ucidă orice pacient considerau ei de cuviinţă, de multe ori fără a mai efectua consultaţia propriu-zisă - fie prin înfometare, fie prin intermediul unei injecţii letale.
Eutanasierea din Olanda
În anul 2004, Centrul Medical al Universităţii Groningen a constituit subiectul principal abordat de mass-media internaţionale, recunoscând practicarea eutanasierii copiilor şi publicând „Protocolul Groningen” - criterii şi indicaţii urmate de spital în cazul eutanasierii a 22 de nou-născuţi, eutanasieri realizate între 1997 şi 2004. Mass-media au reacţionat ca şi cum uciderea copiilor cu dizabilităţi ar fi fost un lucru nemaiîntâlnit în Olanda. Însă doctorii olandezi au început aceste practici cu peste 15 ani în urmă. În anul 1990, Asociaţia Medicilor Olandezi (KNMG) a publicat un raport menit să reglementeze acţiunile de eutanasiere a pacienţilor cu deficienţe, printre aceştia numărându-se şi nou-născuţii cu dizabilităţi. KNMG a aprobat aplicarea eutanasierii, în cazul în care se consideră că respectivul copil va avea „o viaţă de netrăit” – concept tulburător de apropiat de ideea de „viaţă fără valoare”, introdusă de Hoche şi Binding.
ªansele de a trăi ale unui bebeluş sunt stabilite pe baza unei serii de factori, printre care:
* măsura în care este de aşteptat să sufere (atât fizic, cât şi emoţional, precum şi măsura în care este vorba despre un caz fără speranţă)
* potenţialul de comunicare şi relaţionare interumană, independenţă (capacitatea de a se mişca, de a avea grijă de sine, de a trăi independent), autorealizare şi aşa mai departe.
* durata de viaţă preconizată a copilului.
Dacă „perspectivele” copilului nu se ridică la nivelul aşteptărilor, există posibilitatea ca acesta să fie eutanasiat.
Protocolul Groningen - care va constitui, probabil, baza aprobării oficiale a eutanasierii pediatrice în Olanda - a creat categorii diferite ale copiilor care pot fi eutanasiaţi: copii „fără nici o şansă de supravieţuire”, copii „cu o prognoză slabă, dependenţi de îngrijire intensivă” şi copii cu o „prognoză fără speranţă”; printre aceştia din urmă se numără şi cei care „nu sunt dependenţi de îngrijiri intensive, însă pentru care se prevede o calitate foarte scăzută a vieţii”.
În aceste condiţii, este oare posibil ca Giovanardi să fi fost îndreptăţit în comparaţia realizată între situaţia actuală din Olanda şi cea din Germania de acum câteva decenii? Nu şi da. Cu siguranţă, această practică nu va cunoaşte în Olanda larga răspândire pe care a avut-o în Germania nazistă, iar olandezii nu împărtăşesc ideile darwiniste care au stat la baza progromului nazist.
Olanda, însă, nu poate nega faptul că medicii eutanasiază în fiecare an un număr mare de copii şi că justifică această încălcare gravă a Drepturilor Omului prin luarea deciziei privitoare la calitatea viitoarei vieţi a copilului şi la măsura în care bebeluşii ar trebui să trăiască sau nu această viaţă. Din acest punct de vedere, ”proiectul pentru infanticid” din Olanda este asemănător cu uciderea copilului Knauer, în anul 1938, conchide semnatarul articolului. (Rompres)
După cum era de aşteptat, olandezii s-au arătat indignaţi de această afirmaţie. Critica adusă de Giovanardi a avut un efect atât de profund încât chiar premierul olandez Jan Peter Balkenende a simţit nevoia să dea un răspuns: „Această afirmaţie este scandaloasă şi inacceptabilă. Nu aceasta este modalitatea prin care putem păstra buna înţelegere în Europa”.
Aşa cum se întâmplă de multe ori în ”Noua Europă”, ceea ce se spune este mai important decât ceea ce se face. Astfel, premierul olandez consideră că uciderea copiilor în baza faptului că s-au născut cu boli incurabile sau cu handicapuri grave nu este inacceptabilă, însă este scandaloasă evidenţierea faptului că astfel au procedat doctorii germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Eutanasierea practicată de Germania, între anii 1938-1945
Ideea eutanasierii a fost introdusă în politica germană în anul 1920, prin cartea „Mână liberă pentru distrugerea vieţii fără valoare” (Die Freigabe der Vernichtung lebensunwerten Lebens). Autorii volumului au fost doi dintre cei mai respectaţi profesori universitari: Karl Binding era un renumit profesor de drept, iar Alfred Hoche era medic.
Autorii au acceptat pe de-a-ntregul ideea că persoanele cu boli în faze terminale, cu boli mintale sau retardate, precum şi persoanele cu malformaţii, pot fi eutanasiate ca „având vieţi fără valoare”. Mai mult, autorii au profesionalizat şi au medicalizat conceptul, afirmă Robert Jay Lifton, în volumul său „Doctorii nazişti”, promovând eutanasierea ca fiind în aceste condiţii „un tratament pentru vindecare”, justificat drept modalitate de a elibera oamenii de suferinţe şi de a economisi, în acelaşi timp, fondurile ce ar fi fost cheltuite pentru îngrijirea acestor persoane.
De-a lungul anilor, ideile lui Binding şi ale lui Hoche au fost cunoscute şi îmbrăţişate ca fiind acceptabile de către societatea germană. Ele au fost adoptate cu entuziasm de nazişti, astfel încât până în anul 1938 guvernul german începuse deja să primească o multitudine de cereri din partea familiilor copiilor cu handicapuri grave, cereri prin care se cerea să se pună capăt vieţilor acestor copii.
Un moment crucial a fost constituit de situaţia din anul 1938, când tatăl „copilului Knauer”, un bebeluş născut orb, fără un picior şi o parte din mână, i-a adresat lui Hitler o scrisoare prin intermediul căreia cerea permisiunea de a-şi eutanasia copilul. Istoricii afirmă că Hitler s-a arătat foarte interesat de acest caz şi a trimis unul dintre doctorii săi personali, Karl Rudolph Brandt, să investigheze situaţia. Brandt a primit din partea Führer-ului instrucţiuni potrivit cărora urma să verifice starea copilului şi, dacă aceasta corespundea descrierii realizate de tată, să se asigure că părinţii şi doctorii copilului nu ar fi avut de suferit după ce acesta ar fi fost eutanasiat. Astfel, Brandt s-a întâlnit cu doctorii care s-au ocupat de caz, căzându-se de acord asupra faptului că „nu există nici o justificare pentru păstrarea în viaţă a copilului”. Copilul Knauer a devenit, astfel, una dintre primele victime ale Holocaustului.
Mai târziu, Hitler a semnat un decret prin care se permitea eutanasierea copiilor cu dizabilităţi. Doctori şi asistente din întreaga ţară – mulţi dintre aceştia nici măcar nu erau membri ai partidului nazist – au luat parte la oroarea care a urmat. Au fost formulate o serie de norme formale, creându-se şi un consiliu de experţi, care putea stabili ce copii se încadrau în caracteristicile acceptate de program.
Începând cu anul 1939, copiii născuţi cu defecte sau cu boli incurabile erau eutanasiaţi. Doctorii în grija cărora se aflau îi încredinţau unor clinici, unde erau ucişi. Această practică a fost curând după aceea sistematizată – regulile presupuneau ca familia să anunţe imediat naşterea unui copil cu malformaţii sau defecte din naştere, urmând ca experţii să stabilească dacă era sau nu cazul ca respectivul copil să fie eutanasiat. Cei consideraţi a se încadra în normele programului erau, de obicei, ucişi prin administrarea unei supradoze de medicament, de cele mai multe ori fiind vorba despre un sedativ numit Luminal. Eufemismul folosit pentru a desemna acest procedeu criminal era „tratament”. Majoritatea, însă nu toate aceste crime erau comise în secret.
Este important de observat faptul că de-a lungul anilor în care s-a practicat eutanasierea în Germania, fie ca parte a programului acceptat în mod oficial de guvern, fie în alte condiţii, guvernul nu a forţat medicii să ucidă. Doctorii care au participat la acest proces deveniseră adepţi ai ideii eutanasierii, convinşi de faptul că aceste crime reprezentau gesturi de ajutorare pentru „pacienţii” lor şi pentru ţară.
În cele din urmă, „succesul” programului pentru eutanasierea copiilor a condus la crearea infamului proiect „T-4”, prin care se hotăra uciderea în masă a cetăţenilor germani adulţi care prezentau dizabilităţi. Hitler a fost nevoit să anuleze acest program din cauza protestelor, însă acest fapt nu a avut o influenţă semnificativă. Din anul 1943 şi până la câteva săptămâni după finalul războiului, unii doctori au continuat să ucidă orice pacient considerau ei de cuviinţă, de multe ori fără a mai efectua consultaţia propriu-zisă - fie prin înfometare, fie prin intermediul unei injecţii letale.
Eutanasierea din Olanda
În anul 2004, Centrul Medical al Universităţii Groningen a constituit subiectul principal abordat de mass-media internaţionale, recunoscând practicarea eutanasierii copiilor şi publicând „Protocolul Groningen” - criterii şi indicaţii urmate de spital în cazul eutanasierii a 22 de nou-născuţi, eutanasieri realizate între 1997 şi 2004. Mass-media au reacţionat ca şi cum uciderea copiilor cu dizabilităţi ar fi fost un lucru nemaiîntâlnit în Olanda. Însă doctorii olandezi au început aceste practici cu peste 15 ani în urmă. În anul 1990, Asociaţia Medicilor Olandezi (KNMG) a publicat un raport menit să reglementeze acţiunile de eutanasiere a pacienţilor cu deficienţe, printre aceştia numărându-se şi nou-născuţii cu dizabilităţi. KNMG a aprobat aplicarea eutanasierii, în cazul în care se consideră că respectivul copil va avea „o viaţă de netrăit” – concept tulburător de apropiat de ideea de „viaţă fără valoare”, introdusă de Hoche şi Binding.
ªansele de a trăi ale unui bebeluş sunt stabilite pe baza unei serii de factori, printre care:
* măsura în care este de aşteptat să sufere (atât fizic, cât şi emoţional, precum şi măsura în care este vorba despre un caz fără speranţă)
* potenţialul de comunicare şi relaţionare interumană, independenţă (capacitatea de a se mişca, de a avea grijă de sine, de a trăi independent), autorealizare şi aşa mai departe.
* durata de viaţă preconizată a copilului.
Dacă „perspectivele” copilului nu se ridică la nivelul aşteptărilor, există posibilitatea ca acesta să fie eutanasiat.
Protocolul Groningen - care va constitui, probabil, baza aprobării oficiale a eutanasierii pediatrice în Olanda - a creat categorii diferite ale copiilor care pot fi eutanasiaţi: copii „fără nici o şansă de supravieţuire”, copii „cu o prognoză slabă, dependenţi de îngrijire intensivă” şi copii cu o „prognoză fără speranţă”; printre aceştia din urmă se numără şi cei care „nu sunt dependenţi de îngrijiri intensive, însă pentru care se prevede o calitate foarte scăzută a vieţii”.
În aceste condiţii, este oare posibil ca Giovanardi să fi fost îndreptăţit în comparaţia realizată între situaţia actuală din Olanda şi cea din Germania de acum câteva decenii? Nu şi da. Cu siguranţă, această practică nu va cunoaşte în Olanda larga răspândire pe care a avut-o în Germania nazistă, iar olandezii nu împărtăşesc ideile darwiniste care au stat la baza progromului nazist.
Olanda, însă, nu poate nega faptul că medicii eutanasiază în fiecare an un număr mare de copii şi că justifică această încălcare gravă a Drepturilor Omului prin luarea deciziei privitoare la calitatea viitoarei vieţi a copilului şi la măsura în care bebeluşii ar trebui să trăiască sau nu această viaţă. Din acest punct de vedere, ”proiectul pentru infanticid” din Olanda este asemănător cu uciderea copilului Knauer, în anul 1938, conchide semnatarul articolului. (Rompres)
