Enterita, bucuria turistului

on . . Accesări: 4493

Cum facem deosebirea dintre o enterită acută şi o simplă diaree a călătorului, cum o evităm, sau, la nevoie, cum o tratăm, este problema care preocupă pe mulţi dintre cei plecaţi în călătorii şi concedii, notează ziarul austriac Der Standard. Bucuria legată de călătoria cea atât de mult aşteptată este uneori de scurtă durată, căci multe din voiajele în zonele sudice sfârşesc temporar, în câteva zile, pe colacul toaletei. Însă, chiar dacă prin aceste neplăceri se pierd zile preţioase de concediu, rareori îmbolnăvirile sunt atât de grave încât să fie nevoie de un medic.
 În ceea ce priveşte "rata de diaree" există deosebiri clare între destinaţiile de călătorie. Cei care călătoresc, spre exemplu, în ţări din Europa de Sud, America Centrală şi de Sud, Africa sau Sud-Estul Asiei sunt expuşi celui mai ridicat risc de îmbolnăvire diareică. Spectrul agenţilor cauzatori de diaree este extrem de larg. Cele mai multe infecţii intestinale (50 la sută) sunt cauzate de enterotoxina produsă de bacteriile din specia Escherichia Coli. Însă şi enterotoxinele eliberate de bacterii din speciile Campylobacter, Shigella sau Salmonella Enteritidis sunt considerate cauzatoare de infecţii la nivelul tractului intestinal. Viruşii sau paraziţii (protozoarele), de genul amibei sau lambliei (Giardia Lamblia), sunt mai rar cauzatori de "diaree de călătorie".
 Pentru a stabili despre ce este vorba exact trebuie luate în considerare atât consistenţa şi culoarea scaunelor diareice cât şi frecvenţa cu care respectiva persoană vizitează ”buda” cea de toate zilele. Asta pentru că o "diaree" nu este neapărat o diaree. Abia dacă la cel în cauză manifestările intestinale ale îmbolnăvirii sunt caracterizate prin scaune păstoase, lichide sau apoase, se poate vorbi despre diaree din punct de vedere medical. În mod clasic, o diaree de călătorie debutează cu extrem de neplăcutele crampe abdominale şi cu evacuari intestinale cu aspect lichid. Simptomatologia poate fi completată de starea generală de slăbiciune, vomă şi uneori chiar stări febrile. Vestea bună însă este aceea aceea că diareile sunt autolimitante, adică, după câteva zile încetează de la sine, fără să mai fie nevoie de o terapie specială. Imediat ce starea generală se normalizează, scaunele neregulate nu mai reprezintă, pe termen lung, o situaţie care să provoace îngrijorare.
 Dacă însă starea febrilă se menţine, iar scaunele, însoţite de crampe abdominale, rămân zile întregi lichide, fără vreun semn că situaţia se ameliorează, atunci singurul lucru de făcut este o vizită la medicul din ţara respectivă. Melenele (scaune sanguinolente), febra şi o stare generală de slăbiciune sunt semnale de alarmă pentru o îmbolnăvire serioasă. Cel în cauză se simte slăbit şi nu mai este în stare să ingere cantităţi suficiente de lichid pentru a compensa pierderile cauzate de diaree. La copii se recomandă în acest caz să se meargă la medic fără întârziere, existând aici posibilitatea instalării exsicozei (deshidratare), ceea ce poate pune în pericol viaţa bolnavului.
 În momentul când se ajunge la intervenţia medicului ceea ce urmează este o examinare pentru depistarea bacteriilor cauzatoare ale îmbolnăvirii, fie ele Salmonella, Shigella, Campylobacter sau alţi paraziţi. În caz de existenţă a febrei, malaria trebuie exclusă din diagnostic. Diareile cu depozite sanguinolente pot indica o infecţie cu amibe sau Shigella. Aici, o indicaţie preţioasă este dată de perioada de incubaţie. Dacă, de exemplu, o excursie în zone tropicale a avut loc cu ceva mai mult timp în urmă iar pacientul revine cu diaree sanguinolentă, atunci diagnosticul cel mai probabil este acela de infecţie cu amibe. Infecţia cu Shigella are de obicei o evoluţie mai rapidă. La infecţiile cauzate de microorganisme din clasa protozoare (organisme unicelulare), cele mai des întâlnite infecţii sunt cele provocate de Giardia, deşi ele joacă un rol secundar în ce priveşte agenţii cauzatori ai diareii de călătorie. De asemenea, pericolul ca un călător să contracteze vibrionul holeric este relativ redus.
 În cazul variantelor benigne de diaree, printre primele măsuri care trebuie luate se află dieta specifică şi un aport suficient de lichide. În cel mai bun caz pacientul bea un suc de portocale sau un ceai negru, îmbogăţit cu zahăr, miere sau ceva săruri, pentru a compensa pierderile electrolitice care au avut loc prin scaunele diareice. Doar în cazuri rare, atunci când aportul de lichide prin ingestie orală nu este suficient, se recurge la infuzii. Pentru copii sub doi ani sunt necesare soluţii gata preparate (Normolyt sau altele), deoarece în acest caz cantitatea necesară de electroliţi este dozată în mod exact. Dintre medicamentele cel mai frecvent întâlnite în farmacii fac parte inhibitorii de motilitate şi peristaltism din clasa Loperamid (Imodium) care, de multe ori sunt ingerate cu prea mare uşurinţă şi prea multă vreme. Recomandabil este ca durata de administrare a acestor medicamente să nu depăşească 48 de ore, cel puţin atunci când nu este prezentă febra. Practicarea unei terapii cu antibiotice la această formă de îmbolnăvire intestinală este încă controversată. Fiecare tratament cu antibiotice ascunde în sine riscul unei idiosincrazii a organismului faţă de medicamentul respectiv, existând pericolul ca, prin alegerea unui antibiotic necorespunzător, să se prelungească starea de boală. Uzul necorespunzător al unui antibiotic poate duce în cele din urmă la crearea unei rezistenţe la tratament a organismului. În mod general, folosirea medicamentelor cu efecte antibiotice ar trebui să aibă loc cu mare precauţie şi să reprezinte chiar ultima formă de tratare a îmbolnăvirii, atunci când este vorba de tratamentele autoaplicate.
 Chiar şi foarte cunoscutele pastile cu cărbune trebuie folosite cu precauţie, dat fiind că ele pot înlesni rămânerea în organism a agenţilor cauzatori de diaree. Trebuie ţinut cont de faptul că diareea eliberează pacientul, în adevăratul sens al cuvântului, de agenţii patogeni cauzatori. Cele mai bune rezultate în ce priveşte reducerea duratei de manifestare a diareii au pe moment inhibitorii ADN de tip Azithromycină şi Aztreonam, antibiotice al căror efect se face simţit abia după 72 de ore de la administrarea lor. Acţiunea lor generală este însă inferioară celei înregistrate în cazul folosirii medicamentelor cu acţiune inhibitorie la nivel de peristaltism intestinal. (Rompres)

Citeste si...

Posta Medicala - stiri din sanatate, articole scrise de medici si informatii medicale pentru sanatatea ta!