Statusul epileptic parţial complex trebuie
diferenţiat de celelalte forme ale statusului epileptic non-convulsiv, de
stările post-ictale, dar şi de alte condiţii neuologice şi psihiatrice. Electroencefalograma
poate să ne ajute, dar modificările EEG înregistrate la nivelul scalpului sunt
deseori nespecifice, iar diagnosticul se stabileşte de obicei pe baza
aspectului clinic. Definiţia acestei condiţii clinice ca şi un „episod
epileptic prelungit asociat cu descărcări epileptice focale variabile sau
recurente frecvente cu originea în regiunile temporale sau extratemporale, care
produce o stare confuză cu simptome clinice variabile” este destul de imprecis
şi necesită accentuarea faptului că statusul epileptic parţial complex poate să
aibă originea în toate regiunile corticale şi poate să prezinte caracteristici
clinice fluctuante. Un alt factor important care trebuie inclus în definiţie
este absenţa comei, deoarece statusul epileptic care se instalează în timpul
comei este considerat o entitate clinică separată, parţial din cauza
prognosticului lui sumbru.
Cât de agresiv trebuie tratat statusul epileptic parţial complex, depinde de prognosticul condiţiei clinice şi de posibilitatea îmbunătăţirii prognosticului prin tratament. Ca în cazul tuturor epilepsiilor, prognosticul este dependent de etiologia crizei şi de toate condiţiile medicale concomitente. Statusul epileptic parţial complex la un pacient cu epilepsie este probabil o condiţie mult mai benignă decât statusul epileptic acut precipitat şi ar trebui tratat ca atare. Medicaţia folosită în tratamentul statusului epileptic nu este lipsită de efecte adverse şi poate duce la hipotensiune, detresă respiratorie şi în cazuri rare la stop cardiorespirator. Acestea sunt valabile mai ales în cazul administrării intravenoase. Cea mai acceptată recomandare pentru abordarea stausului epileptic parţial complex este recunoşterea lui precoce, urmată de administrarea benzodiazepinelor pe cale orală sau intrarectală. Clobazamul p.o. este un tratament eficient. La pacienţii care prezintă crize epileptice parţiale complexe repetitive, administrarea orală precoce a clobazamului într-o doză de 10-20 mg/zi pe o perioadă de 2-3/zile, chiar la domiciliu, de obicei întrerupe statusul epileptic.
Recunoaşterea precoce este un pas critic, deoarece întârzierea administrării tratamentului este în primul rând rezultatul incapacităţii de a stabili diagnosticul. Un status epileptic parţial complex mult mai persistent sau rezistent trebuie tratat cu medicaţie intravenoasă; drogurile de elecţie sunt lorazepamul urmat de fenitoină. În contrast cu statusul epileptic petit mal, răspunsul la benzodiazepine poate fi nefavorabil şi de multe ori constatăm dispariţia fenomenelor EEG fără îmbunătăţirea tabloului clinic (probabil din cauza efectului post-ictal). Întrebarea dacă anestezia generală este justificată la unii pacienţi rămâne în continuare subiectul unor dezbateri, pentru că cele mai multe cazuri de status epileptic parţial complex sunt autolimitate, deseori fără nici o sechelă neurologică importantă. Astfel, dacă este posibil, tratamentul agresiv trebuie evitat. Nu în ultimul rând trebuie menţionat, că tratamentul factorului care a precipitat criza (encefalită, tulburări metabolice, etc) este deosebit de important, având în vedere că astfel deseori se rezolvă şi statusul epileptic.
Sursa: http://www.e-epilepsy.org.uk/
Cât de agresiv trebuie tratat statusul epileptic parţial complex, depinde de prognosticul condiţiei clinice şi de posibilitatea îmbunătăţirii prognosticului prin tratament. Ca în cazul tuturor epilepsiilor, prognosticul este dependent de etiologia crizei şi de toate condiţiile medicale concomitente. Statusul epileptic parţial complex la un pacient cu epilepsie este probabil o condiţie mult mai benignă decât statusul epileptic acut precipitat şi ar trebui tratat ca atare. Medicaţia folosită în tratamentul statusului epileptic nu este lipsită de efecte adverse şi poate duce la hipotensiune, detresă respiratorie şi în cazuri rare la stop cardiorespirator. Acestea sunt valabile mai ales în cazul administrării intravenoase. Cea mai acceptată recomandare pentru abordarea stausului epileptic parţial complex este recunoşterea lui precoce, urmată de administrarea benzodiazepinelor pe cale orală sau intrarectală. Clobazamul p.o. este un tratament eficient. La pacienţii care prezintă crize epileptice parţiale complexe repetitive, administrarea orală precoce a clobazamului într-o doză de 10-20 mg/zi pe o perioadă de 2-3/zile, chiar la domiciliu, de obicei întrerupe statusul epileptic.
Recunoaşterea precoce este un pas critic, deoarece întârzierea administrării tratamentului este în primul rând rezultatul incapacităţii de a stabili diagnosticul. Un status epileptic parţial complex mult mai persistent sau rezistent trebuie tratat cu medicaţie intravenoasă; drogurile de elecţie sunt lorazepamul urmat de fenitoină. În contrast cu statusul epileptic petit mal, răspunsul la benzodiazepine poate fi nefavorabil şi de multe ori constatăm dispariţia fenomenelor EEG fără îmbunătăţirea tabloului clinic (probabil din cauza efectului post-ictal). Întrebarea dacă anestezia generală este justificată la unii pacienţi rămâne în continuare subiectul unor dezbateri, pentru că cele mai multe cazuri de status epileptic parţial complex sunt autolimitate, deseori fără nici o sechelă neurologică importantă. Astfel, dacă este posibil, tratamentul agresiv trebuie evitat. Nu în ultimul rând trebuie menţionat, că tratamentul factorului care a precipitat criza (encefalită, tulburări metabolice, etc) este deosebit de important, având în vedere că astfel deseori se rezolvă şi statusul epileptic.
Sursa: http://www.e-epilepsy.org.uk/
