De ce este atât de greu să pierdem în greutate? De ce
este atât de dificil să nu ne îngrăşăm la loc?... Iată câteva răspunsuri, în
interviul de mai jos, realizat de Jean Ammann, de la cotidianul elveţian La Liberté, cu medicul nutriţionist
Patrick Pierre Sabatier, de pe lângă secţia de fiziologia sportului din cadrul
Spitalului parizian Pitié Salpetriere."Graşilor, sunteţi minţiţi! Vi se spun
gogoşi", spune dr. Patrick Pierre Sabatier, care, în cartea "Le livre
de tous les régimes, ceux qui marchent, ceux qui sont dangereux, ceux qu'il
vous faut" /(Cartea tuturor regimurilor - cele care dau roade, cele care
sunt periculoase, cele care vă trebuie), apărută la Editura Robert Laffont -
350 de pagini, analizează toate metodele de slăbire, cele care dau roade
(există aşa ceva!) şi celelalte, aşa-numitul "Bikini Diet", al
actriţei Victoriei Principal (interpreta Pamelei Ewing din serialul
"Dallas", n.red.), regimul astral, regimul grupelor sanguine, regimul
paleolitic etc.. La capitolul slăbire, imaginaţia nu este niciodată la regim...
Întrebare: De ce ne îngrăşăm? Sau întrebarea ar putea fi pusă altfel: de ce este atât de greu să slăbim?
Răspuns: Mecanismul fundamental este extrem de simplu: intrările energetice sunt mai mari decât ieşirile. Fie o persoană mănâncă mai mult decât transformă metabolismul ei. Fie persoana mănâncă normal, dar nu se mişcă destul.
Î: Aşadar, problema este simplă, dar soluţia pare extrem de complicată...
R: Aţi pus întrebarea bună: "De ce ne îngrăşăm?". Singura concluzie este următoarea: oricare ar fi motivul pentru care un subiect ia în greutate, trebuie să se reuşească reducerea cantităţilor ingerate. Când studiezi toate aceste regimuri, ce invocă anumite legi fiziologice, îţi dai seama, de fapt, că aceste metode duc, în mod abil ori disimulat, la acelaşi principiu: să se mănânce mai puţin. Întregul truc în aceasta constă! Să luăm regimul disociat, despre care s-a putut spune că reprezintă un miracol al fiziologiei. Deloc! Nu există nici un miracol. Pur şi simplu regimul disociat pune asemenea probleme practice în alcătuirea meselor, adevărate contorsiuni, încât subiectul ajunge să mănânce mai puţin. Să luăm regimul hiperlipidic, în genul Atkins! El este construit pe un truc: este vorba de saturarea din start a gustului de gras; se instalează dezgustul şi, după trei săptămâni, oamenii mănâncă puţin.
Î: Pe lângă aceste consideraţii pur fizice, există şi o componentă psihică...
R: ... ce este foarte importantă. Atunci când o femeie vine la consultaţie şi îmi spune: "E groaznic, nu reuşesc să mă opresc din ronţăit. ªtiu bine că nu ar trebui să fac lucrul acesta".Ne aflăm în faţa unui comportament adictiv /de dependenţă, n.red./ şi compulsiv. În spatele acestui comportament, există situaţii de viaţă ce nu sunt nostime. Se ştie foarte bine că această nevoie de a mânca ori de a ronţăi - de altfel, adesea, ceva dulce - va determina un răspuns fiziologic: înghiţind acest aliment dulce, persoana va declanşa o secreţie de insulină, iar insulina se programează. A doua zi, la aceeaşi oră, persoana va simţi nevoia să mănânce /di nou/ ceva dulce.
Î: Ar exista, deci, un orar al insulinei...
R: Sigur că da. De aceea trebuie să se încerce să se instaleze o regularitate în consumul alimentar. Trebuie să se facă în aşa fel încât, între consumurile de alimente, să nu existe niciodată un interval mai mare de 4-5 ore, pentru că, dacă se sare o masă, organismul va stoca mai uşor ceea ce se consumă la următoarea. Există un mecanism de reglare. La fel, este mai bine să se mănânce mai mult dimineaţa, când metabolismul este mai ridicat, decât seara. Toate acestea par neînsemnate, însă, într-un regim, trebuie strecurat - de la început - un ansamblu de precauţii, în măsura în care se doreşte evitarea unor noi luări în greutate.
Î: De ce este atât de puternică dependenţa de hrană?
R: Vina trebuie căutată la masa grasă /a corpului/. În general, cu cât creşte masa grasă, cu atât se dereglează mai mult mecanismul de secretare a insulinei. Pentru a explica lucrurile în mod schematic, aş spune că insulina este parcă inhibată de masa grasă. ªi cu cât insulina funcţionează mai puţin, cu atât pancreasul fabrică mai multă, pentru a obţine efectul dorit: o scădere a nivelului zahărului în sânge. ªi cu cât fabrică mai multă /insulină/, cu atât se ajunge la o situaţie de insulinorezistenţă, care se află la originea unei permanente luări în greutate.
Î: Se vorbeşte de efectul yo-yo: oamenii slăbesc, dar iau din nou în greutate. Cum poate fi explicat acest mecanism al corpului omenesc?
R: Există două aspecte. Mai întâi, o componentă psihologică: este foarte dificil să renunţi la obişnuinţe alimentare atunci când nu s-a schimbat nimic în viaţa ta. Apoi, în plan fiziologic, dacă cineva urmează un regim inadecvat ce îl va face să piardă muşchi /masă slabă/, odată ce va slăbi, se va trezi cu un organism ce consumă mai puţină energie. Căci masa grasă este aceea care arde multă energie. Începând din acest moment, luarea în greutate este aproape automată. Regimul bun este, deci, acela care va ataca masa grasă, păstrând, totodată, masa slabă. În consecinţă, ne vom trezi, în final, cu un organism ce arde mai multă energie decât înainte.
Î: Un regim poate face, oare, să scadă numărul celulelor noastre adipoase /adipocitelor/?
R: Din păcate, nu! Există o vârstă - între unu şi trei ani - când fiinţa umană îşi va multiplica numărul de adipocite în funcţie de alimentaţie. Trebuie, deci, să se manifeste atenţie în privinţa a ceea ce li se dă copiilor să mănânce: să se evite să li se dea prea multe lucruri dulci micuţilor şi să le fie supravegheată greutatea corporală. Astăzi, se admite că este mai bine ca bebeluşul să aibă o greutate mică, decât să fie unul dintre aceia graşi, cu care, nu cu prea multă vreme în urmă, părinţii se mândreau.
Î: Care sunt pericolele regimurilor proaste?
R: Primul este "topirea" /scăderea marcată a/ masei musculare, inclusiv a muşchiului cardiac. Apoi, toate regimurile care au un aport caloric prea scăzut sunt o garanţie a carenţei de micronutrienţi. Ne vor lipsi antioxidanţii /vitaminele A, E, C/. Rezultatul va fi că ne vom scurta speranţa de viaţă. Un regim bun nu ar trebui să ducă la pierderea a mai mult de 500 de grame pe săptămână. Altfel spus, trebuie retrase 3 500 de kilocalorii /kcal/ pe săptămână din raţia alimentară. ªi s-a remarcat că, orice s-ar face, chiar şi în cazul în care s-ar ţine post negru, este aproape imposibilă pierderea a peste 500 de grame pe săptămână chiar la nivelul ţesutului gras.(Rompres)
Întrebare: De ce ne îngrăşăm? Sau întrebarea ar putea fi pusă altfel: de ce este atât de greu să slăbim?
Răspuns: Mecanismul fundamental este extrem de simplu: intrările energetice sunt mai mari decât ieşirile. Fie o persoană mănâncă mai mult decât transformă metabolismul ei. Fie persoana mănâncă normal, dar nu se mişcă destul.
Î: Aşadar, problema este simplă, dar soluţia pare extrem de complicată...
R: Aţi pus întrebarea bună: "De ce ne îngrăşăm?". Singura concluzie este următoarea: oricare ar fi motivul pentru care un subiect ia în greutate, trebuie să se reuşească reducerea cantităţilor ingerate. Când studiezi toate aceste regimuri, ce invocă anumite legi fiziologice, îţi dai seama, de fapt, că aceste metode duc, în mod abil ori disimulat, la acelaşi principiu: să se mănânce mai puţin. Întregul truc în aceasta constă! Să luăm regimul disociat, despre care s-a putut spune că reprezintă un miracol al fiziologiei. Deloc! Nu există nici un miracol. Pur şi simplu regimul disociat pune asemenea probleme practice în alcătuirea meselor, adevărate contorsiuni, încât subiectul ajunge să mănânce mai puţin. Să luăm regimul hiperlipidic, în genul Atkins! El este construit pe un truc: este vorba de saturarea din start a gustului de gras; se instalează dezgustul şi, după trei săptămâni, oamenii mănâncă puţin.
Î: Pe lângă aceste consideraţii pur fizice, există şi o componentă psihică...
R: ... ce este foarte importantă. Atunci când o femeie vine la consultaţie şi îmi spune: "E groaznic, nu reuşesc să mă opresc din ronţăit. ªtiu bine că nu ar trebui să fac lucrul acesta".Ne aflăm în faţa unui comportament adictiv /de dependenţă, n.red./ şi compulsiv. În spatele acestui comportament, există situaţii de viaţă ce nu sunt nostime. Se ştie foarte bine că această nevoie de a mânca ori de a ronţăi - de altfel, adesea, ceva dulce - va determina un răspuns fiziologic: înghiţind acest aliment dulce, persoana va declanşa o secreţie de insulină, iar insulina se programează. A doua zi, la aceeaşi oră, persoana va simţi nevoia să mănânce /di nou/ ceva dulce.
Î: Ar exista, deci, un orar al insulinei...
R: Sigur că da. De aceea trebuie să se încerce să se instaleze o regularitate în consumul alimentar. Trebuie să se facă în aşa fel încât, între consumurile de alimente, să nu existe niciodată un interval mai mare de 4-5 ore, pentru că, dacă se sare o masă, organismul va stoca mai uşor ceea ce se consumă la următoarea. Există un mecanism de reglare. La fel, este mai bine să se mănânce mai mult dimineaţa, când metabolismul este mai ridicat, decât seara. Toate acestea par neînsemnate, însă, într-un regim, trebuie strecurat - de la început - un ansamblu de precauţii, în măsura în care se doreşte evitarea unor noi luări în greutate.
Î: De ce este atât de puternică dependenţa de hrană?
R: Vina trebuie căutată la masa grasă /a corpului/. În general, cu cât creşte masa grasă, cu atât se dereglează mai mult mecanismul de secretare a insulinei. Pentru a explica lucrurile în mod schematic, aş spune că insulina este parcă inhibată de masa grasă. ªi cu cât insulina funcţionează mai puţin, cu atât pancreasul fabrică mai multă, pentru a obţine efectul dorit: o scădere a nivelului zahărului în sânge. ªi cu cât fabrică mai multă /insulină/, cu atât se ajunge la o situaţie de insulinorezistenţă, care se află la originea unei permanente luări în greutate.
Î: Se vorbeşte de efectul yo-yo: oamenii slăbesc, dar iau din nou în greutate. Cum poate fi explicat acest mecanism al corpului omenesc?
R: Există două aspecte. Mai întâi, o componentă psihologică: este foarte dificil să renunţi la obişnuinţe alimentare atunci când nu s-a schimbat nimic în viaţa ta. Apoi, în plan fiziologic, dacă cineva urmează un regim inadecvat ce îl va face să piardă muşchi /masă slabă/, odată ce va slăbi, se va trezi cu un organism ce consumă mai puţină energie. Căci masa grasă este aceea care arde multă energie. Începând din acest moment, luarea în greutate este aproape automată. Regimul bun este, deci, acela care va ataca masa grasă, păstrând, totodată, masa slabă. În consecinţă, ne vom trezi, în final, cu un organism ce arde mai multă energie decât înainte.
Î: Un regim poate face, oare, să scadă numărul celulelor noastre adipoase /adipocitelor/?
R: Din păcate, nu! Există o vârstă - între unu şi trei ani - când fiinţa umană îşi va multiplica numărul de adipocite în funcţie de alimentaţie. Trebuie, deci, să se manifeste atenţie în privinţa a ceea ce li se dă copiilor să mănânce: să se evite să li se dea prea multe lucruri dulci micuţilor şi să le fie supravegheată greutatea corporală. Astăzi, se admite că este mai bine ca bebeluşul să aibă o greutate mică, decât să fie unul dintre aceia graşi, cu care, nu cu prea multă vreme în urmă, părinţii se mândreau.
Î: Care sunt pericolele regimurilor proaste?
R: Primul este "topirea" /scăderea marcată a/ masei musculare, inclusiv a muşchiului cardiac. Apoi, toate regimurile care au un aport caloric prea scăzut sunt o garanţie a carenţei de micronutrienţi. Ne vor lipsi antioxidanţii /vitaminele A, E, C/. Rezultatul va fi că ne vom scurta speranţa de viaţă. Un regim bun nu ar trebui să ducă la pierderea a mai mult de 500 de grame pe săptămână. Altfel spus, trebuie retrase 3 500 de kilocalorii /kcal/ pe săptămână din raţia alimentară. ªi s-a remarcat că, orice s-ar face, chiar şi în cazul în care s-ar ţine post negru, este aproape imposibilă pierderea a peste 500 de grame pe săptămână chiar la nivelul ţesutului gras.(Rompres)
