Diagnosticul corect al astmului este esenţial. Etichetarea unui pacient cu astm are consecinţe sociale şi psihologice importante iar tratamentul antiastmatic este cronic şi trebuie urmat pe termen lung. Înaintea începerii unui tratament de control pe termen lung, este recomandată obiectivarea unei anomalii funcţionale pulmonare caracteristice astmului.
Teste pentru diagnostic şi monitorizare

Măsurarea funcţiei pulmonare
Măsurarea funcţiei pulmonare obiectivează limitarea fluxului aerian indicând severitatea, reversibilitatea şi variabilitatea acesteia şi confirmă astfel diagnosticul de astm. Acest lucru este necesar întrucât manifestările astmatice pot fi subapreciate de pacienţi, în special de cei cu astm vechi, precum şi de medici. Spirometria este metoda recomandată pentru măsurarea limitării fluxului aerian şi a reversibilităţii acesteia la pacienții suspectați de astm cu vârsta de peste 5 ani. Volumul Expirator Maxim pe Secundă (VEMS) şi Capacitatea Vitală Forţată (CVF) precum şi raportul lor (VEMS/CVF) constituie parametri esenţiali măsuraţi în cursul unei manevre expiratorii forţate.Recent au fost publicate recomandări exhaustive pentru efectuarea acestei manevre. Creşterea valorii VEMS cu ≥ 12% sau cu ≥ 200 mL din valoarea rebronhodilatator, dupa 15 minute de la administrarea a 200-400 μg salbutamol pe cale inhalatorie este apreciată ca semnificativă pentru diagnosticul de astm.

Măsurarea debitului expirator maxim (Peak Expiratory Flow -PEF) cu ajutorul unui peakflowmetru constituie o metodă alternativă de evaluare a limitării fluxului aerian în astm. Peakflowmetrele moderne sunt ieftine şi portabile, fiind ideale pentru folosirea la domiciliu sau în unele cabinete medicale. Măsurarea PEF nu este însă la fel de fiabilă ca spirometria în determinarea limitării fluxului aerian, din acest motiv fiind recomandată în absenţa spirometriei. Creşterea PEF cu peste 60 L/min sau peste 20% din valoarea prebronhodilatator la 15 minute după administrarea a 200-400 μg salbutamol pe cale inhalatorie reprezintă pragul de semnificaţie pentru
diagnosticul de astm.
Variabilitatea funcţiei pulmonare poate fi pusă în evidenţă prin măsurători repetate ale PEF; în mod obişnuit PEF este determinat dimineaţa la trezire înainte de administrarea unui bronhodilatator şi seara imediat înainte de culcare . Variabilitatea diurnă a PEF poate fi definită prin (PEFmax-PEFmin)/PEFmax. Prezenţa unei variabilităţi PEF > 20% (şi o diferenţă minimă de 60 L/min) ideal în cel puţin 3 zile pe săptămână pentru cel puţin două săptămâni, este înalt sugestivă de astm. Acest test este relativ specific, dar puţin sensibil. Monitorizarea PEF este utilă pentru evaluarea controlului (vezi clasificarea în funcţie de control) în cadrul unui program de auto-management al astmului. Monitorizarea PEF este utilă pentru identificarea factorilor declanşatori ai astmului, în mediul domiciliar și ocupațional; în acest scop sunt necesare multiple determinări pe 24 de ore pentru a identifica legătura dintre agravarea funcţiei pulmonare în relaţie cu o anumită expunere domiciliară sau de la locul de muncă.

Testul de provocare bronşică cu metacolină sau histamină este rezervat cazurilor cu simptome sugestive de astm, dar cu funcţie pulmonară normală la determinări repetate. Evidenţierea unei hiperreactivităţi bronşice definită prin PC 20 , adică concentraţia de metacolină / histamină care determină o scădere cu 20% a VEMS faţă de valoarea iniţială. (PC20) < 8 mg/mL este sensibilă în diagnosticul astmului dar este puţin specifică (figura 3). Astfel un test (corect efectuat) negativ exclude diagnosticul de astm în timp ce unul pozitiv nu certifică diagnosticul întrucât hiperreactivitatea bronşică nespecifică este prezentă şi la persoane indemne de astm, dar cu rinită alergică sau BPOC.

Testul de Provocarea bronşică la efort poate fi folosit pentru diagnosticul astmului6; o scădere a VEMS cu ≥ 15% sau ≥ 200 mL din valoarea iniţială după un efort fizic (de exemplu 6 minute de alergare) este sugestiv pentru astm. Acest test este relativ specific, dar este puţin sensibil. Întrucât poate induce manifestări astmatice semnificative, se recomandă a fi efectuat doar sub supravegherea unui medic specialist.

Evaluarea non-invazivă a inflamaţiei bronşice din astm poate fi realizată prin analiza sputei induse cu soluţie salină hipertonă (în special citologia diferenţială cu numărarea eozinofilelor şi neutrofilelor) şi a oxidului nitric (NO) din aerul expirat10. Rolul numărului de eozinofile din spută şi al concentraţiei NO din aerul expirat în diagnosticul astmului nu a fost evaluat prospectiv, dar aceşti parametri sunt în curs de validare pentru a fi folosiţi în optimizarea tratamentului antiastmatic.

Măsurarea statusului alergic
Prezenţa atopiei sau a unei boli atopice (în special rinita alergică) creşte probabilitatea diagnosticului de astm la cei cu simptome sugestive, dar absenţa lor nu exclude diagnosticul de astm. Prezenţa sensibilizării la un anumit alergen (demonstrată prin testare cutanată sau măsurarea IgE specifice în ser) poate ajuta la identificarea unui factor declanşator al manifestărilor astmatice, dar această legătură cauzală necesităconfirmarea prin anamneză a prezenţei expunerii şi a declanşarii simptomelor după expunere la acel alergen. Diagnosticul statusului atopic se obţine prin testare cutanată, de obicei prin metoda prick; această metodă este simplă şi rapidă, ieftină, şi cu sensibilitate foarte mare, dar incorect efectuată poate conduce la rezultate eronate. Determinarea IgE specifice în ser nu aduce informaţii suplimentare şi este mai scumpă. Determinarea IgE totale serice nu este utilă pentru diagnosticul statusului atopic. Provocarea alergenică pe cale inhalatorie este folosită în mod excepţional, aproape exclusiv pentru astmul ocupaţional.